Preluare de pe blogul Prioritate de dreapta
1. Dacă se reușește culpabilizarea oponenților politici, aceștia devin extrem de vulnerabili
2. Dacă populația va fi convinsă că sistemul economic care s-a prăbușit din cauza crizei a fost, de fapt, funcțional și problema a constat într-o gestiune greșită a acestuia, atunci se va putea încerca reeditarea sistemului vechi în condiții noi.
Atât stânga europeană cât și stânga americană caută și găsesc vinovații în sectorul privat care a beneficiat de o dereglementare excesivă și a avut posibilitatea să acționeze într-un mod subversiv față de economia pe care ar fi trebuit s-o deservească. Demonstrația vinovăției sectorului financiar nu este complicată, fiind posibilă utilizarea atât a exemplelor punctuale de genul comportamentului bancherilor islandezi sau americani, cât și a construcțiilor de ordin teoretic care arată că sectorul financiar a devenit disproporțional de mare și a început să extragă o rentă nemeritată din economia productivă. În mod normal, sectorul financiar trebuie să se ocupe de alocarea eficientă a capitalului, dar în ultimii douăzeci de ani, sectorul financiar s-a reprofilat și a început să se ocupe intens de crearea bulelor speculative (inclusiv în sectorul imobiliar) cât și de utilizarea controlului asupra fluxurilor de capital pentru a strangula economiile aflate în dificultate. În mod suspect, majoritatea teoreticienilor de stânga se opresc fără a depăna mai departe firul narativ al crizei. Dacă nu vom căuta explicații mai complexe, vom avea o teorie lipsită de credibilitate. O parte din politicienii europeni încearcă din răsputeri să-și convingă electoratul că dezastrul economic a fost provocat de un singur om: bancherul lacom. Aceasta este doar o parte din adevăr, iar întregul adevăr este extrem de dureros atât pentru clasa politică cât și pentru electorat.
Orice speculant bursier experimentat poate confirma că un atac speculativ poate avea succes numai atunci când este executat împotriva unei companii vulnerabile din punct de vedere financiar. Dacă o companie obține profit, atunci toate zvonurile răspândite de speculanți se vor risipi la data publicării rapoartelor financiare, iar toate eforturile speculanților care au încercat să tragă prețul în jos prin ”vânzare în lipsă” (short selling) se vor dovedi absolut inutile, ba chiar vor genera pierderi pentru speculatori. Același mecanism funcționează în cazul statelor. Dacă un stat are un buget excedentar, o bază de taxare solidă, nu are datorii excesive și poate funcționa fără acces la creditare externă ieftină, atunci vulnerabilitatea statului la orice atac speculativ este absolut nulă. State ca Grecia, Spania sau Portugalia au trăit în credit mai mult de un deceniu, inclusiv mințind piețele despre starea finanțelor publice și, implicit, despre capabilitatea de rambursare a datoriilor asumate. Speculanții care relevă adevărul sunt tratați ca inamici doar pentru faptul că nu mai permit perpetuarea unei minciuni colosale. Mulți dintre politicienii care astăzi blamează speculanții și bancherii au conlucrat cu aceștia pentru a-și atinge obiectivele electorale. Valul dereglementărilor din sfera financiară din ultimii douăzeci de ani nu a fost generat de o victorie ideologică a neoliberalismului, așa cum consideră unii teoreticieni naivi, ci a fost cumpărat în mod direct sau indirect de către bancherii care au găsit modalități de a satisface dorințele politicienilor. Pe lângă corupția directă, realizată prin agenții de lobby, a existat un fenomen mult mai important: finanțarea pomenilor electorale. În România, pomana electorală este un fenomen primitiv, care cuprinde pungi cu alimente și șepci colorate. În Europa civilizată, pomana electorală constă în creșterea salariului minim și crearea unei ”plase de siguranță socială” care oferea uneori chiar și șomerilor posibilitatea de a avea un nivel de trai extrem de înalt. Salarii de 7000 de euro pentru membrii sindicatului poștașilor greci, prime de 1500 de euro acordate bugetarilor doar pentru lipsa întârzierilor, pensii și ajutoare de șomaj care permiteau angajarea bonelor și menajerelor din Europa de Est, sunt doar exemple punctuale, însă întregul mecanism al ”statului social european” (inclusiv în state precum Suedia sau Franța) a fost finanțat nu din taxarea activităților productive, ci din asumarea de datorii. Mai mult decât atât, politicienii au facilitat un jaf instituționalizat, victimele jafului fiind viitorii pensionari europeni. Banii economisiți de pensionari și depuși (nolens volens) la fondurile de pensii, au fost investiți în obligațiuni de stat și, evident, cheltuiți pentru finanțarea pomenilor electorale curente, bancherii obținând un profit din intermedierea tranzacției. O bună parte din finanțarea ”raiului social european” a fost obținută prin cheltuirea astăzi a banilor care ar fi trebuit să asigure pensiile de mâine. Acum, restructurarea datoriilor de stat, pe care și-o doresc atât de mulți oameni politici, va lovi direct în toți acești viitori pensionari, iar explozia socială ce va urma are potențialul necesar pentru a distruge întreaga clasă politică europeană pentru că atât stânga cât și dreapta au cooperat intens cu sectorul financiar. Cooperarea dintre bancheri și politicieni a permis crearea unei situații în care sectorul financiar obținea profituri disproporțional de mari, iar politicienii aveau posibilitatea să-și asigure victorii electorale prin pomeni electorale și crearea unor ”state sociale” care ar fi imposibil de finanțat fără îndatorare excesivă. În schimbul serviciilor oferite clasei politice, sectorul financiar a obținut și continuă să obțină tot ce-și dorește din punct de vedere legislativ și mai ales din punctul de vedere al redistribuirii veniturilor în societate. Clasa de mijloc și păturile social vulnerabile nu aveau nici timp și nici dorință să se gândească la creșterea inegalității sociale atât timp cât statul le asigura un nivel de viață extrem de înalt, iar sectorul bancar le oferea posibilitatea să-și crească puterea de cumpărare prin creditare ieftină. Acum, clasa politică nu mai are posibilitatea să finanțeze ”statul social”, creditele ieftine au dispărut și populația începe să descopere cu stupefacție că ea nu participă la redistribuirea veniturilor în societate: cei bogați plătesc taxe modice, sau nu le plătesc deloc, sau le plătesc, dar statul (grevat de datoriile asumate anterior) folosește acești bani pentru a-și plăti datoriile. Visul european, la fel ca și visul american, au fost construite pe ideea că această inechitate nu se va observa niciodată, iar astăzi ambele vise s-au spart din cauza impactului cu realitatea.
Procesul de trezire la realitate este în fază incipientă, dar adâncirea crizei și măsurile de austeritate îl vor accelera simțitor. Coșmarul principal al actualei clase politice (inclusiv a celei din România) este apariția pe scena politică a unei forțe noi care va spune poporului adevărul. Această nouă forță politică va fi ostracizată atât de stânga clasică cât și de dreapta clasică pentru că mesajul adresat electoratului va fi următorul: ”ultimii douăzeci de ani s-au bazat pe minciună. Realitatea din jur demonstrează că nu există cale de întoarcere în acel paradis fals. Trebuie să renunțăm la ideea creșterii pe datorie, să muncim mai mult și să investim în economia productivă”. Criza și dezastrul social asociat crizei vor fi aliații imbatabili ai acestei noi forțe politice care va modifica radical eșichierul politic, oferindu-i o a treia dimensiune: pe lângă axa orizontală ”dreapta-stânga”, va apărea și o axă verticală ”îndatorare consumeristă versus creștere prin productivitate”.
http://cronicaromana.com/2012/02/24/trezirea-la-realiate/
Coșmarul principal al actualei clase politice (inclusiv a celei din România) este apariția pe scena politică a unei forțe noi care va spune poporului adevărul. Această nouă forță politică va fi ostracizată atât de stânga clasică cât și de dreapta clasică pentru că mesajul adresat electoratului va fi următorul: ”ultimii douăzeci de ani s-au bazat pe minciună. Realitatea din jur demonstrează că nu există cale de întoarcere în acel paradis fals.Astăzi, una dintre mizele luptelor propagandistice este găsirea vinovaților pentru criza economiei europene și americane. Identificarea ”vinovaților oficiali” este necesară din câteva considerente:
1. Dacă se reușește culpabilizarea oponenților politici, aceștia devin extrem de vulnerabili
2. Dacă populația va fi convinsă că sistemul economic care s-a prăbușit din cauza crizei a fost, de fapt, funcțional și problema a constat într-o gestiune greșită a acestuia, atunci se va putea încerca reeditarea sistemului vechi în condiții noi.
Atât stânga europeană cât și stânga americană caută și găsesc vinovații în sectorul privat care a beneficiat de o dereglementare excesivă și a avut posibilitatea să acționeze într-un mod subversiv față de economia pe care ar fi trebuit s-o deservească. Demonstrația vinovăției sectorului financiar nu este complicată, fiind posibilă utilizarea atât a exemplelor punctuale de genul comportamentului bancherilor islandezi sau americani, cât și a construcțiilor de ordin teoretic care arată că sectorul financiar a devenit disproporțional de mare și a început să extragă o rentă nemeritată din economia productivă. În mod normal, sectorul financiar trebuie să se ocupe de alocarea eficientă a capitalului, dar în ultimii douăzeci de ani, sectorul financiar s-a reprofilat și a început să se ocupe intens de crearea bulelor speculative (inclusiv în sectorul imobiliar) cât și de utilizarea controlului asupra fluxurilor de capital pentru a strangula economiile aflate în dificultate. În mod suspect, majoritatea teoreticienilor de stânga se opresc fără a depăna mai departe firul narativ al crizei. Dacă nu vom căuta explicații mai complexe, vom avea o teorie lipsită de credibilitate. O parte din politicienii europeni încearcă din răsputeri să-și convingă electoratul că dezastrul economic a fost provocat de un singur om: bancherul lacom. Aceasta este doar o parte din adevăr, iar întregul adevăr este extrem de dureros atât pentru clasa politică cât și pentru electorat.
Orice speculant bursier experimentat poate confirma că un atac speculativ poate avea succes numai atunci când este executat împotriva unei companii vulnerabile din punct de vedere financiar. Dacă o companie obține profit, atunci toate zvonurile răspândite de speculanți se vor risipi la data publicării rapoartelor financiare, iar toate eforturile speculanților care au încercat să tragă prețul în jos prin ”vânzare în lipsă” (short selling) se vor dovedi absolut inutile, ba chiar vor genera pierderi pentru speculatori. Același mecanism funcționează în cazul statelor. Dacă un stat are un buget excedentar, o bază de taxare solidă, nu are datorii excesive și poate funcționa fără acces la creditare externă ieftină, atunci vulnerabilitatea statului la orice atac speculativ este absolut nulă. State ca Grecia, Spania sau Portugalia au trăit în credit mai mult de un deceniu, inclusiv mințind piețele despre starea finanțelor publice și, implicit, despre capabilitatea de rambursare a datoriilor asumate. Speculanții care relevă adevărul sunt tratați ca inamici doar pentru faptul că nu mai permit perpetuarea unei minciuni colosale. Mulți dintre politicienii care astăzi blamează speculanții și bancherii au conlucrat cu aceștia pentru a-și atinge obiectivele electorale. Valul dereglementărilor din sfera financiară din ultimii douăzeci de ani nu a fost generat de o victorie ideologică a neoliberalismului, așa cum consideră unii teoreticieni naivi, ci a fost cumpărat în mod direct sau indirect de către bancherii care au găsit modalități de a satisface dorințele politicienilor. Pe lângă corupția directă, realizată prin agenții de lobby, a existat un fenomen mult mai important: finanțarea pomenilor electorale. În România, pomana electorală este un fenomen primitiv, care cuprinde pungi cu alimente și șepci colorate. În Europa civilizată, pomana electorală constă în creșterea salariului minim și crearea unei ”plase de siguranță socială” care oferea uneori chiar și șomerilor posibilitatea de a avea un nivel de trai extrem de înalt. Salarii de 7000 de euro pentru membrii sindicatului poștașilor greci, prime de 1500 de euro acordate bugetarilor doar pentru lipsa întârzierilor, pensii și ajutoare de șomaj care permiteau angajarea bonelor și menajerelor din Europa de Est, sunt doar exemple punctuale, însă întregul mecanism al ”statului social european” (inclusiv în state precum Suedia sau Franța) a fost finanțat nu din taxarea activităților productive, ci din asumarea de datorii. Mai mult decât atât, politicienii au facilitat un jaf instituționalizat, victimele jafului fiind viitorii pensionari europeni. Banii economisiți de pensionari și depuși (nolens volens) la fondurile de pensii, au fost investiți în obligațiuni de stat și, evident, cheltuiți pentru finanțarea pomenilor electorale curente, bancherii obținând un profit din intermedierea tranzacției. O bună parte din finanțarea ”raiului social european” a fost obținută prin cheltuirea astăzi a banilor care ar fi trebuit să asigure pensiile de mâine. Acum, restructurarea datoriilor de stat, pe care și-o doresc atât de mulți oameni politici, va lovi direct în toți acești viitori pensionari, iar explozia socială ce va urma are potențialul necesar pentru a distruge întreaga clasă politică europeană pentru că atât stânga cât și dreapta au cooperat intens cu sectorul financiar. Cooperarea dintre bancheri și politicieni a permis crearea unei situații în care sectorul financiar obținea profituri disproporțional de mari, iar politicienii aveau posibilitatea să-și asigure victorii electorale prin pomeni electorale și crearea unor ”state sociale” care ar fi imposibil de finanțat fără îndatorare excesivă. În schimbul serviciilor oferite clasei politice, sectorul financiar a obținut și continuă să obțină tot ce-și dorește din punct de vedere legislativ și mai ales din punctul de vedere al redistribuirii veniturilor în societate. Clasa de mijloc și păturile social vulnerabile nu aveau nici timp și nici dorință să se gândească la creșterea inegalității sociale atât timp cât statul le asigura un nivel de viață extrem de înalt, iar sectorul bancar le oferea posibilitatea să-și crească puterea de cumpărare prin creditare ieftină. Acum, clasa politică nu mai are posibilitatea să finanțeze ”statul social”, creditele ieftine au dispărut și populația începe să descopere cu stupefacție că ea nu participă la redistribuirea veniturilor în societate: cei bogați plătesc taxe modice, sau nu le plătesc deloc, sau le plătesc, dar statul (grevat de datoriile asumate anterior) folosește acești bani pentru a-și plăti datoriile. Visul european, la fel ca și visul american, au fost construite pe ideea că această inechitate nu se va observa niciodată, iar astăzi ambele vise s-au spart din cauza impactului cu realitatea.
Procesul de trezire la realitate este în fază incipientă, dar adâncirea crizei și măsurile de austeritate îl vor accelera simțitor. Coșmarul principal al actualei clase politice (inclusiv a celei din România) este apariția pe scena politică a unei forțe noi care va spune poporului adevărul. Această nouă forță politică va fi ostracizată atât de stânga clasică cât și de dreapta clasică pentru că mesajul adresat electoratului va fi următorul: ”ultimii douăzeci de ani s-au bazat pe minciună. Realitatea din jur demonstrează că nu există cale de întoarcere în acel paradis fals. Trebuie să renunțăm la ideea creșterii pe datorie, să muncim mai mult și să investim în economia productivă”. Criza și dezastrul social asociat crizei vor fi aliații imbatabili ai acestei noi forțe politice care va modifica radical eșichierul politic, oferindu-i o a treia dimensiune: pe lângă axa orizontală ”dreapta-stânga”, va apărea și o axă verticală ”îndatorare consumeristă versus creștere prin productivitate”.
http://cronicaromana.com/2012/02/24/trezirea-la-realiate/
No comments:
Post a Comment