Preluat de pe blogul Prioritate de dreapta
"Este trist faptul că România este preocupată de jocuri minore și inutile. Actorii care contează la nivel regional și global sunt preocupați de împărțirea resurselor energetice din Cipru și se repoziționează în contextul noii conjuncturi economice și politice, iar la București se discută despre asumarea unor angajamente restrictive față de o organizație care oricum se apropie de sfârșitul existenței sale în forma curentă."
Dorința actualei guvernări ca Tratatul de guvernare fiscală să fie semnat cât mai rapid provoacă anumite suspiciuni din partea opoziției și analiștilor economici. În contextul crizei economice europene, acest tratat este prezentat drept o panacee împotriva problemelor de disciplină bugetară. Disciplina fiscală trebuia instituită odată cu crearea monedei unice europene și nu acum, când statele-membre ale Uniunii Europene se confruntă cu imposibilitatea de a-și finanța cheltuielile și au nevoie de creștere economică urgentă pentru a nu intra în faliment. Este absolut neclar de ce există persoane care cred sincer în eficiența unui nou tratat în condițiile în care nu s-au respectat prevederile asumate prin Tratatul de la Maastrich, iar clauza care interzice în mod expres ”salvarea financiară” a statelor din UE de către alte state din UE este călcată în picioare în numele ”stabilității zonei euro”. Aplicarea unor restricții asupra deficitelor structurale bugetare are sens numai în condițiile în care există siguranța faptului că deficitul se va măsură în mod obiectiv. Nu există vreo garanție ca Goldman Sachs sau vreo altă bancă investițională nu va ajuta din nou guvernele europene să amăgească autoritățile europene cu ajutorul unor tranzacții complexe. Aspectul restrictiv al tratatului are un pronunțat iz de asimetrie. După ce liderii economiei europene s-au dezvoltat utilizând finanțare deficitară, restul Europei este acum lăsat fără acces la modalități de stimulare a economiei. Desigur, deficitele bugetare au fost folosite predominant pentru diferite tipuri de pomeni electorale și nu pentru creșterea productivității economiei, dar restricționarea deficitului maxim este în cazul dat echivalentul tratării durerii de cap cu ajutorul unei lovituri de topor. O soluție alternativă și rațională ar fi restricționarea modului în care pot fi folosite împrumuturile contractate de statele UE, dar implementarea acestei soluții ar fi implicat necesitatea recunoașterii modului defectuos în care au fost folosite împrumuturile în anii precedenți, însă această recunoaștere este inacceptabilă din punct de vedere politic. O altă problemă a formei curente a tratatului constă în faptul că acesta oferă politicienilor fără scrupule o scuză perfectă pentru a tăia la sânge cheltuielile sociale fără să întreprindă nimic pentru eficientizarea economiei, reducerile fiind justificate prin necesitatea ”respectării tratatului european”. Deși Ilie Șerbănescu consideră că aspectul pozitiv al semnării tratatului constă în reducerea banilor disponibili pentru furt, noi credem că politicianul român înarmat cu un contract specializat (de tip swap ”atenian”) de la Goldman Sachs va ocoli această restricție fără vreo dificultate notabilă.
Lăsând la o parte aspectele teoretice, din punct de vedere practic, inițiativa creării tratatului de guvernare fiscală este menită să creeze impresia existenței unui viitor pentru Uniunea Europeană. Logica cotidiană sugerează că un om care face planuri pe următorii 20 de ani nu poate fi bolnav în fază terminală. Pentru a câștiga încrederea piețelor, eurocrații de la Bruxelles lansează tot felul de inițiative pe termen lung, sperând ca această activitate va da o impresie de stabilitate. În fond, tratatul este doar un bruiaj informațional și nimic mai mult. Problema fundamentală a Uniunii Europene nu este deficitul structural, ci faptul că evitarea unui faliment pan-european necesită o injecție de capital în valoare de peste 1,4 trilioane de euro și acești bani nu există. Discuțiile despre disciplina bugetară multianuală nu au sens în condițiile în care nu există bani pentru menținerea solvenței statelor și a sectorului bancar european. Oficialii chinezi susțin Uniunea Europeană prin declarații, dar refuză să investească bani în Facilitatea Europeană pentru Stabilitate Financiară ceea ce arată Beijingul nu dorește să accelereze falimentarea UE prin declarații sceptice, dar nici nu intenționează să dea europenilor bani. Acum, Beijingul împreună cu noii parteneri strategici de la Tokyo susțin că UE ar putea obține bani de la ei numai prin intermediul FMI, adică doar prin credite care au atașate niște condiții foarte dure, dar nici în acest caz nu există un angajament ferm și o sumă exactă. Tratatul de guvernare fiscală nu contează deloc în ecuația salvării economiei europene.
Este trist faptul că România este preocupată de jocuri minore și inutile. Actorii care contează la nivel regional și global sunt preocupați de împărțirea resurselor energetice din Cipru și se repoziționează în contextul noii conjuncturi economice și politice, iar la București se discută despre asumarea unor angajamente restrictive față de o organizație care oricum se apropie de sfârșitul existenței sale în forma curentă.
http://cronicaromana.com/2012/02/19/bruiaj-informational/
Dorința actualei guvernări ca Tratatul de guvernare fiscală să fie semnat cât mai rapid provoacă anumite suspiciuni din partea opoziției și analiștilor economici. În contextul crizei economice europene, acest tratat este prezentat drept o panacee împotriva problemelor de disciplină bugetară. Disciplina fiscală trebuia instituită odată cu crearea monedei unice europene și nu acum, când statele-membre ale Uniunii Europene se confruntă cu imposibilitatea de a-și finanța cheltuielile și au nevoie de creștere economică urgentă pentru a nu intra în faliment. Este absolut neclar de ce există persoane care cred sincer în eficiența unui nou tratat în condițiile în care nu s-au respectat prevederile asumate prin Tratatul de la Maastrich, iar clauza care interzice în mod expres ”salvarea financiară” a statelor din UE de către alte state din UE este călcată în picioare în numele ”stabilității zonei euro”. Aplicarea unor restricții asupra deficitelor structurale bugetare are sens numai în condițiile în care există siguranța faptului că deficitul se va măsură în mod obiectiv. Nu există vreo garanție ca Goldman Sachs sau vreo altă bancă investițională nu va ajuta din nou guvernele europene să amăgească autoritățile europene cu ajutorul unor tranzacții complexe. Aspectul restrictiv al tratatului are un pronunțat iz de asimetrie. După ce liderii economiei europene s-au dezvoltat utilizând finanțare deficitară, restul Europei este acum lăsat fără acces la modalități de stimulare a economiei. Desigur, deficitele bugetare au fost folosite predominant pentru diferite tipuri de pomeni electorale și nu pentru creșterea productivității economiei, dar restricționarea deficitului maxim este în cazul dat echivalentul tratării durerii de cap cu ajutorul unei lovituri de topor. O soluție alternativă și rațională ar fi restricționarea modului în care pot fi folosite împrumuturile contractate de statele UE, dar implementarea acestei soluții ar fi implicat necesitatea recunoașterii modului defectuos în care au fost folosite împrumuturile în anii precedenți, însă această recunoaștere este inacceptabilă din punct de vedere politic. O altă problemă a formei curente a tratatului constă în faptul că acesta oferă politicienilor fără scrupule o scuză perfectă pentru a tăia la sânge cheltuielile sociale fără să întreprindă nimic pentru eficientizarea economiei, reducerile fiind justificate prin necesitatea ”respectării tratatului european”. Deși Ilie Șerbănescu consideră că aspectul pozitiv al semnării tratatului constă în reducerea banilor disponibili pentru furt, noi credem că politicianul român înarmat cu un contract specializat (de tip swap ”atenian”) de la Goldman Sachs va ocoli această restricție fără vreo dificultate notabilă.
Lăsând la o parte aspectele teoretice, din punct de vedere practic, inițiativa creării tratatului de guvernare fiscală este menită să creeze impresia existenței unui viitor pentru Uniunea Europeană. Logica cotidiană sugerează că un om care face planuri pe următorii 20 de ani nu poate fi bolnav în fază terminală. Pentru a câștiga încrederea piețelor, eurocrații de la Bruxelles lansează tot felul de inițiative pe termen lung, sperând ca această activitate va da o impresie de stabilitate. În fond, tratatul este doar un bruiaj informațional și nimic mai mult. Problema fundamentală a Uniunii Europene nu este deficitul structural, ci faptul că evitarea unui faliment pan-european necesită o injecție de capital în valoare de peste 1,4 trilioane de euro și acești bani nu există. Discuțiile despre disciplina bugetară multianuală nu au sens în condițiile în care nu există bani pentru menținerea solvenței statelor și a sectorului bancar european. Oficialii chinezi susțin Uniunea Europeană prin declarații, dar refuză să investească bani în Facilitatea Europeană pentru Stabilitate Financiară ceea ce arată Beijingul nu dorește să accelereze falimentarea UE prin declarații sceptice, dar nici nu intenționează să dea europenilor bani. Acum, Beijingul împreună cu noii parteneri strategici de la Tokyo susțin că UE ar putea obține bani de la ei numai prin intermediul FMI, adică doar prin credite care au atașate niște condiții foarte dure, dar nici în acest caz nu există un angajament ferm și o sumă exactă. Tratatul de guvernare fiscală nu contează deloc în ecuația salvării economiei europene.
Este trist faptul că România este preocupată de jocuri minore și inutile. Actorii care contează la nivel regional și global sunt preocupați de împărțirea resurselor energetice din Cipru și se repoziționează în contextul noii conjuncturi economice și politice, iar la București se discută despre asumarea unor angajamente restrictive față de o organizație care oricum se apropie de sfârșitul existenței sale în forma curentă.
http://cronicaromana.com/2012/02/19/bruiaj-informational/
No comments:
Post a Comment