Sondajele de opinie – dezinformare totala
Manipulare, dezinformare si persuasiune în cadrul campaniilor electorale. Modul în care sunt făcute sondajele de opinie şi cum influenţează ele alegerile electorale.
Propaganda politică – persuasiunea politica
Manipulare, dezinformare si persuasiune în cadrul campaniilor electorale. Manipulare şi dezinformare prin propagandă politică. Metode de manipulare folosite pentru a determina opţiunile de vot ale alegătorilor: SEDUCEREA, HIPNOZA SUBTILĂ, CONFUZIA, ŞANTAJUL SUBTIL şi IZOLAREA.
Publicitatea în mediu politic
Manipulare, dezinformare si persuasiune în cadrul campaniilor electorale. Manipulare, dezinformare şi persuasiune în mediul politic. Manipularea oamenii prin simpla prezenţă a politicienilor la tv prin: Apararea de atacuri, Postura, Coatele, Mersul, Gura, Zâmbetul, Vocea, Atacul, Insultele, Atacul, Interviul, Discursul, Evitarea cuvântului, Preluarea Cuvântului, Întreruperea şi Păstrarea cuvântului.
Reeducarea – manipularea folosind mesaje contradictorii
Manipulare, dezinformare si persuasiune prin propagandă electorală. Schimbarea comportamentului oamenilor prin manipulare. Reeducarea alegătorilor în stil KGB. Manipulare şi dezinformare prin mesaje contradictorii: Negarea faptelor, Inversarea faptelor, Amestecarea între adevăr şi fals, Modificarea motivului, Modificarea circumstanţelor, Estomparea, Camuflajul, Interpretarea, Generalizarea, Ilustrarea, Părţile inegale şi Părţile egale.
Dreapta şi Stânga
Manipulare, dezinformare si persuasiune folosind termeni fără fundament real. Forţarea oamenilor de a judeca după două concepte iluzorii.
Sclavul cu biciul în mână
Manipulare, dezinformare si persuasiune în cadrul guvernamental. Guvernarea prin oameni marioneta. Guvernare prin dezorientarea totală a populaţiei prin: Discreditarea a tot ceea ce merge bine, Crearea de conflicte false, Implicarea conducătorilor în activităţi ilegale sau/şi imorale, Subminarea reputaţiei , Răspândirea discordiei între cetăţeni, Ridiculizarea tradiţiei, Depravarea totală, şi Exterminarea proprietarilor de terenuri. Manipulare, dezinformare şi persuasiune pentru a obţine o anumită opinie din partea publiculu, pentru a îndeplini o anumită acţiune. Convingerea publicului cu privire la superioritatea unei anumite cauze, a unui anumit partid, a unui anumit candidat.
Crearea psihozei
Manipulare, dezinformare si persuasiune pentru a se ajunge la o dezorientare totală. Psihoza.
Cântărirea realităţii
Antimanipulare, antidezinformare si antipersuasiune. Metode de protecţie împotriva manipulării, dezinformării şi persuasiunii prin: neâncrederea în informator, în mijlocul de comunicare şi chiar în modul nostru de a gândi.
Psihologia socială în viaţa de zi cu zi
Manipulare, dezinformare si persuasiune în viaţa de zi cu zi. Oricine poate fi manipulat, folosindu-se: Senzatia de socializare, Ordinul rugăminte, Efectul de îngheţ, Capcana ascunsă, Amorsarea deciziei, Piciorul în uşă, Atingerea, Uşa în nas, Idealul, Suspendarea şedinţei, Manipularea comportamentului, Cuvinte cheie, Distorsiunea temporală, Principiul reciprocităţii sau Metoda şarmantului.
Accesoriile manipulării
Manipulare, dezinformare si persuasiune în viaţa de zi cu zi. Accesoriile manipulării, dezinformării şi persuasiunii. Accesoriile manipulării sunt: Accesoriile verbale, Accesoriile auditive, Obiectivitatea aparentă, Imaginea, Animaţia, Reportajul, Războiul informaţiilor.
Limba de Lemn şi Limba de Bumbac
Manipulare, dezinformare si persuasiune politică (şi nu numai) prin limbaj.
Ştirea
Manipulare, dezinformare si persuasiune prin intermediul ştirilor tv. Selectarea ştirilor, Conceperea ştirilor, Plasarea ştirilor, Titlurile ştirii, Alegerea amănuntelor, Selecţia imaginilor, Prezentarea ştirii.
Impactul media
Manipulare, dezinformare si persuasiune venită prin intermediul televizorului. Cum ne manipulează subliminal evenimentele petrecute la tv: semihipnoza.
Secretul reclamelor
Manipulare, dezinformare si persuasiune prin intermediul reclamelor.
Televizorul în lumea celor mici
Manipulare, dezinformare si persuasiune celor mici prin intermediul televizorului.
VEDERE GENERALĂ
8 iunie 2010
Sondajele de opinie – dezinformare totala
Pentru a întelege modul în care se manipulează în cadrul campaniilor electorale trebuie mai întâi să vedem cum sunt făcute sondajele de opinie şi cum influenţează ele pe majoritatea oamenilor.
Ca exemplu am să vă ofer două sondaje de opinie: unul din 2006 şi unul din 2009. De la început am să precizez că nu pun la îndoială seriozitatea institutelor de sondare a opiniei publice. Am de gănd să prezint doar impactul pe care îl poate avea un sondaj de opinie. Ceea ce vreau să vă fac să înţelegeţi este că modul de prezentare a unui sondaj de opinie poate fi uneori o modalitate de a manipula opinia publică sub pretextul sondări acesteia, graţie mimetismului natural al omului.
1. Extrase din studiul OMNIBUS-INFOmass , Suceava, 2006, secţiunea politic:
Marime eşantion: 914 gospodarii.
Tip eşantion: probabilistic.
Eroare: +/- 3.2% cu o probabilitate de 95%.
Perioada aplicării pe teren a chestionarelor: 13.11 – 23.11.2006.
Dacă duminica viitoare ar avea loc alegeri parlamentare:
30.6 % nu stiu cu cine sa voteze;
16 % nu raspund;
13.9 % nu voteaza;
PNL ar obtine 13.9 % din voturile sucevenilor;
PD cu 10.3 %;
PSD 7.0 %;
PRM 3,8%;
PNG-CD 3,4%;
PD 0,8%;
alte partide 0,3%.
Daca nu sunt luate în considerare persoanele care “nu raspund”,”nu stiu”,”nu voteaza” obţinem procentele:
PNL ar obţine 35.2 % din totalul sucevenilor care ar vota;
PD cu 26 % si principalul partid de opozitie;
PSD cu 17.7 %;
PRM 9,7%;
PNG-CD 8,6%;
PC 1,9%;
alte partide 0,8%.
Din sondajul prezentat, de regula, doar partea a doua a ceea ce se află mai sus se publica în ziare, de parcă cei 30,6% care nu ştiu cu cine vor vota şi cei 16% care nu raspund nu contează. Întradevar, aparent, cei 13,9% care nu vor să voteze pot să nu fie luaţi în seamă, dar restul?
Din prima parte a sondajului de mai sus putem deduce faptul că, la urma urmei, el poate fi socotit neconcludent. Cei 30.6 % care nu ştiu cu cine să voteze şi cei 16 % care nu raspund totalizeaza 46,6%, procent care ar putea reveni oricarui partid. Drept urmare, oricare partid poate fi pe primul loc inclusuv un partid din acel “alte partide”. Ba chiar cei 46,6% sunt suficiente pentru a pune pe primele două locuri două partide inexistente în sondaj, făcând ca toate partidele din sondaj să coboare câte 2 locuri.
Dar dacă sondajul nu este unul concludent şi nu ne dă o imagine clară asupra problemei procentajelor viitoarelor alegeri, atunci, de ce se fac publice astfel de sondaje?!
În cadrul sondajelor modificate prin redistribuire se dă senzaţia că marea majoritate din alegători susţin două-trei partide, partide care ajung să fie considerate ca fiind favorite de către presă, drept urmare: este foarte greu pentru un partid nou sau un candidat independent să se facă auzit. Se mai dă falsa senzaţie că cei care îşi doresc să voteze un partid care se află pe o poziţie inferioară din sondaj sau un partid care nu se regaseşte în sondajul respectiv, acei alegători ar fi în minoritate, drept urmare: mulţi alegători renunţă să îşi exercite dreptul de vot.
Dacă s-ar prezenta de fiecare dată sondajele de opinie nemodificate, cu timpul, oamenii şi-ar fi dat seama de mai multe lucruri. Că partidele care sunt prezentate ca fiind favorite, având aproximativ o treime din voturi, nu sunt decăt niste partide minoritare care au uneori doar 10-15% din electorat. Că prezenţa celor două treimi din cei intervievaţi care nu îşi arată apartenenţa la vre-un partid politic pot oricând să schimbe situaţia reala a sondajului şi deci a scenei politice. Din primele doua rezultă că cei care sunt dezgustaţi de politicienii care au mai fost la guvernare ar avea o mai mare tragere de inima să meargă la vot, făcând posibilă distrugerea oligarhiei de titan impusă prin dezinformare (oligarhia prin alternanţa partidelor aflate la „putere”, despre care vom vorbi mai târziu).
2. Extrase din studiul realizat de INSOMAR în perioada 29-31 mai 2009 la comanda Realitatea TV:
Mărime eşantion 12283 persoane fiind reprezentativ pentru populaţia Romaniei, cu vârsta de peste 18 ani.
Eroarea maximă admisă pentru rezultatele obținute, garantată cu o probabilitate de 95%, este de 1,5%.
Cercetarea a fost efectuată în pregătirea exit-poll-ului din ziua alegerilor pentru Parlamentul European, din 7 iunie 2009:
Alianța PSD+PC…..31,0%
PDL…..30,8%
PNL…..20.2%
UDMR…..6,8%
PRM…..5,9%
Elena Băsescu…..3,9%
PNȚCD…..0,9%
Pavel Abraham…..0,3%
Forţa civică…..0,3%
În cadrul sondajului ne este furnizată informaţia cum că procentele sunt calculate din totalul electoratului care şi-a exprimat opţiunea de vot. De asemenea ni se comunică şi faptul că doar 50% din cei intervievaţi şi-au arătat opţiunea de vot, de unde observăm că şi în acest caz, dacă toţi cetăţenii şi-ar fi exprimat o opţiune de vot rezultatul ar fi arătat altfel.
V-am dat acest exemplu deoarece am vrut să mai scot în evidenţă încă un aspect: aceste tipuri de sondaje conduc realmente la absenţa majorităţii de la vot. Acest lucru este dovedit şi de faptul că, deşi din sondajului de opinie INSOMAR se poate induce o prezenţă la vot de 50%, in realitate la urne au fost prezenţi doar 27% din persoanele cu drept de vot! Este posibil ca un sondaj de opinie să determine un număr atât de mare de oameni să nu se mai prezinte la vot? Răspunsul este: da, dar nu singur, ci impreună cu alte elemente (elemente ale campaniilor electorale: propaganda şi reclama).
Ca exemplu am să vă ofer două sondaje de opinie: unul din 2006 şi unul din 2009. De la început am să precizez că nu pun la îndoială seriozitatea institutelor de sondare a opiniei publice. Am de gănd să prezint doar impactul pe care îl poate avea un sondaj de opinie. Ceea ce vreau să vă fac să înţelegeţi este că modul de prezentare a unui sondaj de opinie poate fi uneori o modalitate de a manipula opinia publică sub pretextul sondări acesteia, graţie mimetismului natural al omului.
1. Extrase din studiul OMNIBUS-INFOmass , Suceava, 2006, secţiunea politic:
Marime eşantion: 914 gospodarii.
Tip eşantion: probabilistic.
Eroare: +/- 3.2% cu o probabilitate de 95%.
Perioada aplicării pe teren a chestionarelor: 13.11 – 23.11.2006.
Dacă duminica viitoare ar avea loc alegeri parlamentare:
30.6 % nu stiu cu cine sa voteze;
16 % nu raspund;
13.9 % nu voteaza;
PNL ar obtine 13.9 % din voturile sucevenilor;
PD cu 10.3 %;
PSD 7.0 %;
PRM 3,8%;
PNG-CD 3,4%;
PD 0,8%;
alte partide 0,3%.
Daca nu sunt luate în considerare persoanele care “nu raspund”,”nu stiu”,”nu voteaza” obţinem procentele:
PNL ar obţine 35.2 % din totalul sucevenilor care ar vota;
PD cu 26 % si principalul partid de opozitie;
PSD cu 17.7 %;
PRM 9,7%;
PNG-CD 8,6%;
PC 1,9%;
alte partide 0,8%.
Din sondajul prezentat, de regula, doar partea a doua a ceea ce se află mai sus se publica în ziare, de parcă cei 30,6% care nu ştiu cu cine vor vota şi cei 16% care nu raspund nu contează. Întradevar, aparent, cei 13,9% care nu vor să voteze pot să nu fie luaţi în seamă, dar restul?
Din prima parte a sondajului de mai sus putem deduce faptul că, la urma urmei, el poate fi socotit neconcludent. Cei 30.6 % care nu ştiu cu cine să voteze şi cei 16 % care nu raspund totalizeaza 46,6%, procent care ar putea reveni oricarui partid. Drept urmare, oricare partid poate fi pe primul loc inclusuv un partid din acel “alte partide”. Ba chiar cei 46,6% sunt suficiente pentru a pune pe primele două locuri două partide inexistente în sondaj, făcând ca toate partidele din sondaj să coboare câte 2 locuri.
Dar dacă sondajul nu este unul concludent şi nu ne dă o imagine clară asupra problemei procentajelor viitoarelor alegeri, atunci, de ce se fac publice astfel de sondaje?!
În cadrul sondajelor modificate prin redistribuire se dă senzaţia că marea majoritate din alegători susţin două-trei partide, partide care ajung să fie considerate ca fiind favorite de către presă, drept urmare: este foarte greu pentru un partid nou sau un candidat independent să se facă auzit. Se mai dă falsa senzaţie că cei care îşi doresc să voteze un partid care se află pe o poziţie inferioară din sondaj sau un partid care nu se regaseşte în sondajul respectiv, acei alegători ar fi în minoritate, drept urmare: mulţi alegători renunţă să îşi exercite dreptul de vot.
Dacă s-ar prezenta de fiecare dată sondajele de opinie nemodificate, cu timpul, oamenii şi-ar fi dat seama de mai multe lucruri. Că partidele care sunt prezentate ca fiind favorite, având aproximativ o treime din voturi, nu sunt decăt niste partide minoritare care au uneori doar 10-15% din electorat. Că prezenţa celor două treimi din cei intervievaţi care nu îşi arată apartenenţa la vre-un partid politic pot oricând să schimbe situaţia reala a sondajului şi deci a scenei politice. Din primele doua rezultă că cei care sunt dezgustaţi de politicienii care au mai fost la guvernare ar avea o mai mare tragere de inima să meargă la vot, făcând posibilă distrugerea oligarhiei de titan impusă prin dezinformare (oligarhia prin alternanţa partidelor aflate la „putere”, despre care vom vorbi mai târziu).
2. Extrase din studiul realizat de INSOMAR în perioada 29-31 mai 2009 la comanda Realitatea TV:
Mărime eşantion 12283 persoane fiind reprezentativ pentru populaţia Romaniei, cu vârsta de peste 18 ani.
Eroarea maximă admisă pentru rezultatele obținute, garantată cu o probabilitate de 95%, este de 1,5%.
Cercetarea a fost efectuată în pregătirea exit-poll-ului din ziua alegerilor pentru Parlamentul European, din 7 iunie 2009:
Alianța PSD+PC…..31,0%
PDL…..30,8%
PNL…..20.2%
UDMR…..6,8%
PRM…..5,9%
Elena Băsescu…..3,9%
PNȚCD…..0,9%
Pavel Abraham…..0,3%
Forţa civică…..0,3%
În cadrul sondajului ne este furnizată informaţia cum că procentele sunt calculate din totalul electoratului care şi-a exprimat opţiunea de vot. De asemenea ni se comunică şi faptul că doar 50% din cei intervievaţi şi-au arătat opţiunea de vot, de unde observăm că şi în acest caz, dacă toţi cetăţenii şi-ar fi exprimat o opţiune de vot rezultatul ar fi arătat altfel.
V-am dat acest exemplu deoarece am vrut să mai scot în evidenţă încă un aspect: aceste tipuri de sondaje conduc realmente la absenţa majorităţii de la vot. Acest lucru este dovedit şi de faptul că, deşi din sondajului de opinie INSOMAR se poate induce o prezenţă la vot de 50%, in realitate la urne au fost prezenţi doar 27% din persoanele cu drept de vot! Este posibil ca un sondaj de opinie să determine un număr atât de mare de oameni să nu se mai prezinte la vot? Răspunsul este: da, dar nu singur, ci impreună cu alte elemente (elemente ale campaniilor electorale: propaganda şi reclama).
Propaganda politică – persuasiunea politica
Majoritatea elementelor dintr-o campanie electorală îi transformă pe alegători în arestaţi la domiciliu.
Când auzim despre cei care nu se prezintă la vot, în media, ni se vorbeste despre oamenii sătui de clasa politică… Dar, dacă sunt sătui, de ce nu o schimbă, la urma urmei, clasa politică poate fi schimbată doar de către alegători, la vot. Şi atunci,… de ce alegătorii nemultumiţi nu se prezintă la vot? Mai ales că cei care nu se prezintă la vot sunt, de regula, mai multi decăt cei care se prezintă la vot, deci s-ar putea foarte uşor realiza schimbarea algoritmului politic sau chiar să se schimbe întreaga clasă politică. Raspunsul: propagandele politice sunt facute în aşa fel încat oamenii sa fie seduşi, iar dacă seducerea lor nu este posibilă, campania devine una de intimidare la adresa celor care nu sunt de acord cu partidul care crează manipularea propagandistică.
Propaganda îşi propune să transmită o anumită informaţie către un public, informaţie care trebuie să fie salutară pentru acesta şi care nu e percepută de informator ca mincinoasă ci, dimpotrivă, ca expresie a singurului adevar. Propaganda mai înseamnă şi acţiunea exercitată asupra opiniei publice pentru a o determina să aibă anumite idei politice şi sociale, pentru a dori şi a susţine o politică, un guvern, un reprezentant.
Iată elementele ascunse ale unei campanii electorale:
SEDUCEREA
Este şi cazul situaţiei de la alegerile locale din municipiul Suceava din 2008 când s-a întămplat ceva ce nu credeam vreodată că am să văd. Cu căteva zile înainte de startul campaniei electorale, toţi cei cu care vorbeam despre alegeri, îmi spuneau că primarul Ion Lungu nu va primi un al doilea mandat. După startul campaniei lucrurile s-au schimbat total, majoritatea celor care erau împotriva lui Lungu fiind brusc simpatizanţi de-ai săi. Schimbarea a venit odată cu un afis care a împânzit oraşul. În acel afiş, în spatele primarului Ion Lungu, era prezentă o masă inertă de oameni, în culori şterse, de vârstă diferită, îmbracaţi diferit şi cu privirile în toate părţile, afiş care parcă îţi spunea că toată lumea, indiferent din ce mediu provenea, indiferent ce drum îşi dorea în viaţă, l-ar fi urmat orbeşte (imagini subliminale) pe cel care s-a autointitulat “primarul garantat” şi “primarul testat de 100.000 de suceveni” (cuvinte imagine). Dacă îi întrebam de ce şi-au schimbat opinia, aceştia spuneau mai de fiecare dată ceva de genul: “pai oricum el o sa iasa”…
HIPNOZA SUBTILĂ
De regulă, este vorba despre dilatarea pupilelor politicienilor.
Dacă este să ne uităm în „lumea” benzilor animate, de regulă, animaţiile care au un succes deosebit, şi care nu atrag privitorul datrorită acţiuni sale, sunt cele în care majoritatea personajelor au ochi cu pupile foarte mari.
Ce se întămplă? De regulă pupilele noastre se dilată atunci când suntem fericiţi. Dar situaţia este valabilă şi invers. Astfel, când avem în faţă o persoană cu pupilele dilatate, şi pupilele noastre se dilată şi resimţim o stare de fericire şi de dezarmare faţă de persoana respectivă.
Dar cum reuşeşte un politician să îşi dilate pupilele? Simplu: pentru că este „un om de paie” care se bucură de faptul că este băgat în seamă. Demagogii ştiu că în realitate nu merită să fie ascultaţi aşa că, atunci când sunt bagaţi în seamă, se simt măguliţi şi chiar fericiţi, iar pupilele lor se dilată, generând dilatarea pupilelor noastre şi deci starea noastră de fericire aparentă, determinată de prezenţa politicienilor respectivi, fericire care ne face să ne simţim în largul nostru, să lăsăm garda jos şi să înghiţim toate „chiftelele politice”…
CONFUZIA
Confuzia este generată, în general, de nevoia partidelor parvenite de a-şi adjudeca poziţia de “singura forţă” de dreapta sau de stânga. Cel mai bun exemplu aste unul extern: Cuba şi Venezuela. Castro,la fel ca şi Chavez, a fost naţionalist, care a “devenit” de stanga după ce principalele “uşi” de dreapta i-au fost închise în nas. Pe plan intern avem exemplul Vadim, el fiind catalogat de extremă dreapta de catre ong-urile care acţionau la începutul anilor ’90 ca un aparat politic pentru unele partide de dreapta. Scopul acestei metode este acela ca nu cumva alegatorii să ajungă să accepte ca posibilă alternativă votarea unui anume partid sau candidat.
ŞANTAJUL SUBTIL
Cel mai bun exemplu este situaţia alegerilor europarlamentare când, unii politicieni le spun oamenilor că doar votând partidul lor, partid care aparţine unui grup europarlamentar puternic, pot avea o reprezentare echitabilă în cadrul parlamentului european.
IZOLAREA
Izolarea se face prin intimidarea celor care nu pot fi „reeducaţi” prin metodele de mai sus.
Intimidarea urmăreşte să îl facă pe om să se simtă în inferioritate şi chiar să îi fie ruşine de optiunea lui astfel încat persoana respectivă să simtă ca nu are rost să se mai prezinte la vot. Intimidarea se face prin adunări de “simpatizanţi”. Cel mai uşor mod de a crea o adunătură dispusi să te asculte este organizarea de concerte în aer liber. Paşii sunt:
Când auzim despre cei care nu se prezintă la vot, în media, ni se vorbeste despre oamenii sătui de clasa politică… Dar, dacă sunt sătui, de ce nu o schimbă, la urma urmei, clasa politică poate fi schimbată doar de către alegători, la vot. Şi atunci,… de ce alegătorii nemultumiţi nu se prezintă la vot? Mai ales că cei care nu se prezintă la vot sunt, de regula, mai multi decăt cei care se prezintă la vot, deci s-ar putea foarte uşor realiza schimbarea algoritmului politic sau chiar să se schimbe întreaga clasă politică. Raspunsul: propagandele politice sunt facute în aşa fel încat oamenii sa fie seduşi, iar dacă seducerea lor nu este posibilă, campania devine una de intimidare la adresa celor care nu sunt de acord cu partidul care crează manipularea propagandistică.
Propaganda îşi propune să transmită o anumită informaţie către un public, informaţie care trebuie să fie salutară pentru acesta şi care nu e percepută de informator ca mincinoasă ci, dimpotrivă, ca expresie a singurului adevar. Propaganda mai înseamnă şi acţiunea exercitată asupra opiniei publice pentru a o determina să aibă anumite idei politice şi sociale, pentru a dori şi a susţine o politică, un guvern, un reprezentant.
Iată elementele ascunse ale unei campanii electorale:
SEDUCEREA
Este şi cazul situaţiei de la alegerile locale din municipiul Suceava din 2008 când s-a întămplat ceva ce nu credeam vreodată că am să văd. Cu căteva zile înainte de startul campaniei electorale, toţi cei cu care vorbeam despre alegeri, îmi spuneau că primarul Ion Lungu nu va primi un al doilea mandat. După startul campaniei lucrurile s-au schimbat total, majoritatea celor care erau împotriva lui Lungu fiind brusc simpatizanţi de-ai săi. Schimbarea a venit odată cu un afis care a împânzit oraşul. În acel afiş, în spatele primarului Ion Lungu, era prezentă o masă inertă de oameni, în culori şterse, de vârstă diferită, îmbracaţi diferit şi cu privirile în toate părţile, afiş care parcă îţi spunea că toată lumea, indiferent din ce mediu provenea, indiferent ce drum îşi dorea în viaţă, l-ar fi urmat orbeşte (imagini subliminale) pe cel care s-a autointitulat “primarul garantat” şi “primarul testat de 100.000 de suceveni” (cuvinte imagine). Dacă îi întrebam de ce şi-au schimbat opinia, aceştia spuneau mai de fiecare dată ceva de genul: “pai oricum el o sa iasa”…
HIPNOZA SUBTILĂ
De regulă, este vorba despre dilatarea pupilelor politicienilor.
Dacă este să ne uităm în „lumea” benzilor animate, de regulă, animaţiile care au un succes deosebit, şi care nu atrag privitorul datrorită acţiuni sale, sunt cele în care majoritatea personajelor au ochi cu pupile foarte mari.
Ce se întămplă? De regulă pupilele noastre se dilată atunci când suntem fericiţi. Dar situaţia este valabilă şi invers. Astfel, când avem în faţă o persoană cu pupilele dilatate, şi pupilele noastre se dilată şi resimţim o stare de fericire şi de dezarmare faţă de persoana respectivă.
Dar cum reuşeşte un politician să îşi dilate pupilele? Simplu: pentru că este „un om de paie” care se bucură de faptul că este băgat în seamă. Demagogii ştiu că în realitate nu merită să fie ascultaţi aşa că, atunci când sunt bagaţi în seamă, se simt măguliţi şi chiar fericiţi, iar pupilele lor se dilată, generând dilatarea pupilelor noastre şi deci starea noastră de fericire aparentă, determinată de prezenţa politicienilor respectivi, fericire care ne face să ne simţim în largul nostru, să lăsăm garda jos şi să înghiţim toate „chiftelele politice”…
CONFUZIA
Confuzia este generată, în general, de nevoia partidelor parvenite de a-şi adjudeca poziţia de “singura forţă” de dreapta sau de stânga. Cel mai bun exemplu aste unul extern: Cuba şi Venezuela. Castro,la fel ca şi Chavez, a fost naţionalist, care a “devenit” de stanga după ce principalele “uşi” de dreapta i-au fost închise în nas. Pe plan intern avem exemplul Vadim, el fiind catalogat de extremă dreapta de catre ong-urile care acţionau la începutul anilor ’90 ca un aparat politic pentru unele partide de dreapta. Scopul acestei metode este acela ca nu cumva alegatorii să ajungă să accepte ca posibilă alternativă votarea unui anume partid sau candidat.
ŞANTAJUL SUBTIL
Cel mai bun exemplu este situaţia alegerilor europarlamentare când, unii politicieni le spun oamenilor că doar votând partidul lor, partid care aparţine unui grup europarlamentar puternic, pot avea o reprezentare echitabilă în cadrul parlamentului european.
IZOLAREA
Izolarea se face prin intimidarea celor care nu pot fi „reeducaţi” prin metodele de mai sus.
Intimidarea urmăreşte să îl facă pe om să se simtă în inferioritate şi chiar să îi fie ruşine de optiunea lui astfel încat persoana respectivă să simtă ca nu are rost să se mai prezinte la vot. Intimidarea se face prin adunări de “simpatizanţi”. Cel mai uşor mod de a crea o adunătură dispusi să te asculte este organizarea de concerte în aer liber. Paşii sunt:
- organizarea concertului, concert la care sunt chemaţi “artişti” care trebuie şi ei să mânănce ceva (persoane care practică „prostituţia intelectuală”, zic eu) si care au ajuns să aibă ceva trecere la public;
- anunţarea concertului prin afise şi media locală;
- concertul în sine la care vin, de regulă, oameni care au timp liber (pensionari, liceeni, dar şi părinţi cu copii…), majotitatea adolescenţi care încă nu au drept de vot şi care admiră artiştii chemaţi pentru a conterta;
- În timpul concertului intră în scenă tinerii partidului care, zâmbind, împart amabili steguete si baloane. Cine le ia? ignoranţii, parinţii sau bunicii la cererea copiilor cu care vin la concert, batrănei care duc un balonaş la nepoţel (oricum, foarte puţini sunt aceea care iau steguleţe şi balonaşe pentru că sunt admiratori înfocaţi ai partidului respectiv);
- În timpul concertului intră în scenă liderii partidului care organizează concertul respectiv pentru a vorbi căteva minute. Ei folosesc mesaje imagine şi promisiuni pentru a mentine publicul animat.
- mulţimea rămane pe loc pentru că, de regulă, după discursurile politicienilor urmează cea mai admirată formaţie din cadrul concertului respectiv;
- concertul se sfarşeşte;
- seara sau a doua zi, la ştiri, este data o ştire cum că în oraşul cutare a fost organizat un miting electoral cu muzica la care s-au adunat mii de admiratori ai partidului cutare. Nu contează că în imagini apar mai mult minori,… concertul devine miting!!!
Publicitatea în mediu politic
Publicitatea presupune transmiterea către un public căt mai numeros a unui mesaj a carui realitate sau falsitate nu constitue interesul esenţial şi al cărui scop este acela de a înfluenţa (şi nu a informa).
Aşadar, dacă propaganda intenţionează să ne convingă, reclama (publicitatea) are ca singur scop seducerea. Aşa se face că, în politică, un candidat poate fi lansat la fel ca un produs comercial, prin combinarea adecvată a imbrăcămintei, dicţiei, gestici, afişelor şi sloganelor, în funcţie de preferinţele publicului (un om de paie văzut ca fiind carismatic).
V-a zis cineva cum se creează un politician carismatic? Bineinteles că nu, pentru că dacă vi s-ar fi zis, aţi fi văzut în politicienii carsmatici doar nişte oameni de paie…
Puţini ştiu că politicienii sunt sfătuiţi de către cei din PR-ul partidelor respective cu privire la fiecare gest pe care îl fac.
De regula, prima regula este: să îşi ţină spatele drept şi umerii traşi pentru ca să pară mai siguri pe ei. Dar dacă ne uităm atenţi vom observa de multe ori purtarea lor falsă. De exemplu, dacă doi politicieni dau noroc şi se îmbraţisează reciproc, cel care nu e sincer, îl va bate pe spate pe celălalt, ca şi cum ar vrea să iasă din îmbrăţişare…
Iată ce trebuie să aiba sau să i se ofere unui om de paie pentru a deveni un politician carismatic:
Apararea de atacuri se face de regulă adoptând o ţinută prietenoasă, modulându-şi vocea astfel încăt să pară mai atractivă şi mai puţin amenintatoare, producând semnale împăciuitoare, dând impresia că sunt populari şi adorabili. Mesajele acestea îi fac de regulă pe privitori să nu fie combativi, politicienii asigurându-si astfel o apărare pasivă. O altă metodă folosită (rar, deoarece era şi una din metodele folosite frecvent de către Hitler) este şi sărutarea copiilor dintr-o mulţime. Această metodă este preluată din comportamentul babuinilor. Când un babuin este lider şi îşi simte poziţia ameninţată, în primul rând îşi ia penisul în mână şi îl arată în erecţie, iar dacă mişcarea nu îl ajută, acesta ia un pui în braţe (ca scut), aceasta deoarece babuinii maturi nu atacă niciodată pui.
Postura. Ca postură, de regula, se preferă postura calareţului, postura care transmite mesaje de macho dar şi de amenintare. Mesajul macho vine din impresia de hotărâre şi nemiscare pe care o comunică postura (când cineva îşi înfinge picioarele în pământ îi anunţă pe toţi că intentionează să îşi apere poziţia). Mesajul de ameninţare vine din faptul că postura călăreţului presupune o expunere falică foarte puţin mascată (în picioare, cu picioarele departate, un barbat de fapt îşi expune penisul).
Coatele. De cele mai multe ori, politicienii, îşi ţin mâinile pe lăngă corp cu cotele îndreptate spre laterale şi puţin flexate pentru a reda o senzaţie de sfidare la adresa contracandidaţilor lor.
Mersul ales este, de regula, “mersul de culturist”, mers care, printre altele, ameninţă şi sfidează.
Gura cu capetele buzelor lăsate în jos („u” întors). Semnul acesta dă senzaţia de hotărâre.
Zâmbetul larg cu mandibula în jos. Zâmbetul acesta e folosit ca armă defensivă. Mai este folosit şi zâmbetul sigilat atunci când se doreşte ridiculizarea contracandidaţilor în cadrul unei dezbateri.
Vocea aerată şi profundă. Vocea aerată dă senzaţia de calm şi este în acelaşi timp şi o iluzie de apropiere (hipnoza subtilă). Mai este folosit şi glasul puternic cu sunete joase.
Atacul unui politician se face folosind: pumnul (când vrea să sublinieze o idee, din furie sau fustrare), împunsătură (când se foloseste aratatorul, ridicat didactic în aer sau îndreptat în jos, spre un adversar imaginar), apucarea (când se apucă imaginar ceva şi se suceşte sau sfarmă), zgârierea (mai ales femeile), tăierea (pt a arăta esenţa unei probleme se foloseşte marginea exterioară a palmei), întreruperea interlocutorului (pt a nu fi lăsat să zică un adevar)etc.
Insultele sunt de mai multe feluri: insulte de partid (îndreptate împotriva opoziţiei), insultele dezumanizante (pt a părea că persoana vizată este rece sau neimplicată), insulte castratoare (pt a parea că persoana atacată este lipsită de vitalitate), insulte descalificante (pt a parea că persoana vizată este lipsită de calificare), insulte antropomorfice (persoana insultată este asemuită cu un animal pt a părea primitivă şi ineficientă), insulte neprincipiale (pt ca persoana insultată să pară fără scrupule) şi insulte false (care atrag atenţia asupra unor defecte false).
Adularea este un mecanism care caută să convingă majoritatea alegătorilor de faptul că politicianul respectiv este indrăgit şi respectat de toată lumea. Cum se organizează o adulare? Simplu: de regulă se creează o adunare unde vin simpatizanţi ai politicianului respectiv (de regulă membri de partid din localitatea respectivă si din localităţi din apropiere), iar politicianul face o baie de mulţime. În cadrul acestei băi, vor fi cu siguranţă şi oameni care vor vrea să îl atingă pe politician şi care se vor înghesui să îl atingă. Atunci politicianul va începe sa se mişte din ce in ce mai repede prin mulţime, şi cu cât pare că îi place mai mult admosfera de acolo, cu atât va părea mai irezistibil, atrăgându-şi astfel şi alţi admiratori. Practic sistemele totalitare organizează adesea adunări de oameni care îşi arată simpatia faţă de conducător, nu pentru a convinge forurile internaţionale cu privire la legitimitatea regimului, ci pentru ca nemulţumirile oamenilor din interiorul acelui stat să nu ajungă în stradă (oricine este împotrivă se simte în minoritate).
Interviul. Deşi în cadrul unui interviu orice politician pare pus la zid, în realitate, politicienii nu răspund decât la maxim 40% din întrebări, iar de cele mai multe ori nimeni nu observă acest lucru. Cum este posibil? Clarificarea unei probleme politice este una din metodele folosite(de cele mai multe ori când se încearcă ocolirea unei întrebări se recurge la folosirea unei idei politice care nu are nici o legatură cu întrebarea respectivă). O altă metodă este atacul. Atacul apare atunci când politicienii sunt în dezacord cu întrebarea pusă. (bănuiesc întrebarea că ar fi tendenţioasă, că ar conţine date incorecte sau interpretabile, atacând reporterul considerându-l prost informat) – o adevărată sustragere de la o controversă… Răspunsul pe jumătate este o altă metodă folosită de politicieni în discursuri atunci când se vrea a se prezenta doar aspectele care îl ridică pe politician, prin atragerea atenţiei asupra altor lucruri. Alteori se refuză întrebarea, invocând confidenţialitatea, imposibilitatea de a prezice sau faptul că a mai răspuns o dată la acea întrebare. De asemenea, uneori, politicienii pur şi simplu ignoră întrebarea, metodă folosită mai ales atunci când politicianul este întrerupt pentru a i se pune o altă întrebare (acesta continuă să răspundă la prima, fără să răspundă şi la cea de-a doua).
Discursul. În cadrul discursurilor se pot creea manipulări foarte periculoase. Manipularea prin discurs se face prin mijloace bine definite: digresiune (explicaţii complicate cu devieri fără sens), trasarea unei imagini de ansamblu (explicaţii date prin generalităţi şi imagini de ansamblu care îi fac, pe fiecare ascultător în parte, să interpreteze cum vrea), ecranarea (stârnirea confuziei prin prezentarea unor lucruri aparent logice), negarea (când un politician vrea să se dezică de ceva, uneori înainte de a fi acuzat), alegerea cuvintelor (de regula, mincinoşii folosesc rar cuvinte precum “eu”, “mie”, “al meu”, dar folosesc des cuvinte ca “întotdeauna”, “niciodată”, “nimeni”, “toată lumea”, detaşându-se astfel mintal de minciuna lor), tensiunea (mărirea distanţei dintre ei şi evenimentele descrise). Dar nu numai cuvintele sunt folosite în cadrul unei manipulări prin discurs politic, ci şi modul în care se vorbeşte: viteza (de regulă, înaintea unei minciuni politicienii fac o pauză, după care spun minciuna într-un ritm mai lent), pauzele. (“mmm”, “hm”) sau tonul vocii (de regulă tonul mincinoşilor e mai ridicat). Multi politicieni merg pănă acolo încât evită, oricât ar părea de incredibil, asumarea discursului. Evitarea asumarii discursului se face prin folosirea de expresii menite să elimine orice bănuială de minciună: “Ştiu că pare de necrezut” sau “Te asigur că…”).
Evitarea cuvântului, tehnică folosită în dezbateri. Desi majoritatea cred că evitarea cuvântului este posibilă doar folosindu-se răspunsuri verbale ca: “ei”, “da”, “mda”, de fapt există şi alte metode, mult mai elaborate precum păstrarea tăcerii, nonintenţionalitatea sau punerea de întrebări. Păstrarea tăcerii se face prin orientarea spre vorbitor si privindu-l intens, arătând că este interesat de problema expusa de vorbitor şi dând impresia că doreşte mai multe detalii. Nonintenţionalitatea se face prin încrucişarea braţelor, strângerea buzelor, acoperirea gurii cu mâna sau cu degetele, în timp ce cel care vorbeşte se pregăteşte să încheie – acţiuni opuse cererii vorbirii. Adresarea de întrebări care îl invită pe celălalt să îşi asume rolul de vorbitor sau să continue o idee deja începută.
În timpul dezbaterilor, o altă metodă folosită este preluarea cuvântului. Aşa cum se doreşte uneori evitarea cuvântului, tot aşa, uneori se doreşte preluarea cuvântului. De regulă, preluarea cuvântului se face folosind: semnale de avertizare (ridicarea mâinii sau a unui deget, deschiderea largă a ochilor, aplecarea în faţă, deschiderea uşoară a gurii), mişcări pregătitoare (deschiderea uşoară a gurii urmată de tragerea zgomotoasă a aerului în piept), semnale de fond negative (oftând, privid în altă parte, fapt care de multe ori îl face pe vorbitor să încheie cuvântarea). Alteori, preluarea cuvântului nu este altceva decât o întrerupere, lucru care este şi urmărit. Există trei feluri de întreruperi: încurajarea (cel care întrerupe se prezintă deacord cu ceea ce se vorbeşte, dar dacă întreruperea vine într-un moment în care vorbitorul prezintă o enumerare de detalii, întreruperea aceasta, nu face decât să îl bulverseze pe vorbitor), riposta (cel care întrerupe se arată în dezacord, efectul fiind ca şi în cazul încurajării), întreruperile propriuzise (când nu se vrea ca să se zică ceea ce vorbitorul vrea să zică; una din metodele prin care poţi să îl faci pe cineva să se opreasca este aceea de a întrerupe, luând tu cuvântul).
Alteori, în cadrul unei dezbateri, se doreşte păstrarea cuvântului. Păstrarea cuvântului se obţine prin solicitarea ascultătorului să rămână în rolul de ascultător prin folosirea unor semnale de fond precum: “înţelegi?”, “nu-i aşa?”, “nu crezi că?”, “ştii ce vreau să spun?”…
Ce putem face pentru a nu cădea pradă unor asemenea manipulări? Foarte simplu: să cântărim foarte bine ceea ce ni se spune, ceea ce se face precum şi ceea ce se putea face peste ceea ce se face.
Un exemplu foarte bun ar fi o cuvântare a preşedintelui României, Traian Băsescu, din august 2008, la reuniunea Asociaţiei Comunelor de la Neptun, făcând referire la o situaţie din timpul unor inundaţii. Atunci Băsecu spunea: „Am avut ocazia, la aceste inundaţii, să constat o atitudine imbecilă a unui ministru. Era un judeţ acoperit de ape, ministrul se aşezase într-un comandament, şi spune aşa: <>. Domle’, mi-am dat seama că omul ăsta nu are nimic comun cu realitatea! Eu veneam din judeţ, văzusem comunităţile strânse în jurul primarilor, aşteptau de la el soluţii şi nu ştiu ce, iar acest imbecil vroia să vină primarii la el când casele picau una după alta…” Cuvântarea i-a adus multă simpatie lui Băsescu, fără ca să mai caute cineva toate dedesupturile.
În primul rând declaraţia lui Băsescu, prin cuvântul „imbecil” este o insultă de partid (îndreptată împotriva opoziţiei, ministrul respectiv fiind din alt partid), o insultă dezumanizantă (pentru a părea că ministrul vizat este rece sau neimplicat) şi o insultă descalificantă (pentru a părea că persoana vizată este ineficientă). În al doilea rând, situaţia din teren, prezentată de către preşedinte, era exagerată, ba chiar apocaliptică, plecând de la trasarea unei imagini de ansamblu şi ajungând la devieri fără sens.
Într-o altă ordine de idei, legat de cuvântarea lui Băsescu, ar mai fi de zis că aşa cum puţini ştiu, la orice calamitate, deplasarea demnitarilor la faţa locului este mai mult de curtuazie. Guvernul (şi celelalte autorităţi responsabile în astfel de cazuri) nu poate lua măsuri legale decăt după punerea situaţiei pe hărtie, urmând anumite proceduri. De asemenea, ar mai fi de zis că Traian Băsescu nu a spijinit strategia de prevenire a inundaţiilor elaborată cu ceva ani înainte de către PRM şi care prevedea crearea unui sistem naţional antigrindină (sistem care urma să spargă şi norii care puteau cauza ploi torenţiale). Traian Băsescu s-a sustras controverselor create de către modul în care s-au spart controlat anumite diguri (spargeri care uneori au protejat anumite terenuri agricole în defavoarea mai multor localităţi care au fost inundate controlat de către autorităţi).
Dar să nu uităm şi „meritul” primarilor. Nimeni nu a tras nici un primar la răspundere pe motiv că a concesionat pentru piscicultură iazuri create pentru prevenirea inundaţiilor (iazuri care trebuia să preia o parte din ceea ce urma să devină în aval o viitură). De asemenea nici o autoritate locală nu a făcut mare lucru împotriva gaterelor ilegale care de multe ori duc la defrişări făcute fără nici un căpătâi (un copac cu coroană mare, în timpul unei ploi, poate absorbi pănă la 250.000 litri de apă, în consecinţă nu este de mirare că în avalul zonelor defrişate au loc vrecvent inundaţii).
Dar nu numai ceea ce s-a zis în discursul lui Băsescu, din august 2008, este important, ci şi cum s-a spus. În mod normal, într-un astfel de discurs, cel ce îl ţine, este mai întâi calm şi devine din ce în ce mai indignat în timpul discursului. La Băsescu a fost invers (probabil din cauză că primul său purtător de cuvânt, doamna Săftoiu, un adevărat profesionist, nu mai era lângă el să îl sfătuiască în disimulări). Băsescu a început mai mult decât indignat (practic nervos), iar la un momemt dat, când sala a început să aplaude, Băsescu a lăsat „nervii” deoparte, începând să zămbească. A fost ca şi cum a zis ceea ce a zis, nu pentru a prezenta un adevăr, ci pentru a-i impresiona pe primarii strânşi în sala respectivă.
Aşadar, dacă propaganda intenţionează să ne convingă, reclama (publicitatea) are ca singur scop seducerea. Aşa se face că, în politică, un candidat poate fi lansat la fel ca un produs comercial, prin combinarea adecvată a imbrăcămintei, dicţiei, gestici, afişelor şi sloganelor, în funcţie de preferinţele publicului (un om de paie văzut ca fiind carismatic).
V-a zis cineva cum se creează un politician carismatic? Bineinteles că nu, pentru că dacă vi s-ar fi zis, aţi fi văzut în politicienii carsmatici doar nişte oameni de paie…
Puţini ştiu că politicienii sunt sfătuiţi de către cei din PR-ul partidelor respective cu privire la fiecare gest pe care îl fac.
De regula, prima regula este: să îşi ţină spatele drept şi umerii traşi pentru ca să pară mai siguri pe ei. Dar dacă ne uităm atenţi vom observa de multe ori purtarea lor falsă. De exemplu, dacă doi politicieni dau noroc şi se îmbraţisează reciproc, cel care nu e sincer, îl va bate pe spate pe celălalt, ca şi cum ar vrea să iasă din îmbrăţişare…
Iată ce trebuie să aiba sau să i se ofere unui om de paie pentru a deveni un politician carismatic:
Apararea de atacuri se face de regulă adoptând o ţinută prietenoasă, modulându-şi vocea astfel încăt să pară mai atractivă şi mai puţin amenintatoare, producând semnale împăciuitoare, dând impresia că sunt populari şi adorabili. Mesajele acestea îi fac de regulă pe privitori să nu fie combativi, politicienii asigurându-si astfel o apărare pasivă. O altă metodă folosită (rar, deoarece era şi una din metodele folosite frecvent de către Hitler) este şi sărutarea copiilor dintr-o mulţime. Această metodă este preluată din comportamentul babuinilor. Când un babuin este lider şi îşi simte poziţia ameninţată, în primul rând îşi ia penisul în mână şi îl arată în erecţie, iar dacă mişcarea nu îl ajută, acesta ia un pui în braţe (ca scut), aceasta deoarece babuinii maturi nu atacă niciodată pui.
Postura. Ca postură, de regula, se preferă postura calareţului, postura care transmite mesaje de macho dar şi de amenintare. Mesajul macho vine din impresia de hotărâre şi nemiscare pe care o comunică postura (când cineva îşi înfinge picioarele în pământ îi anunţă pe toţi că intentionează să îşi apere poziţia). Mesajul de ameninţare vine din faptul că postura călăreţului presupune o expunere falică foarte puţin mascată (în picioare, cu picioarele departate, un barbat de fapt îşi expune penisul).
Coatele. De cele mai multe ori, politicienii, îşi ţin mâinile pe lăngă corp cu cotele îndreptate spre laterale şi puţin flexate pentru a reda o senzaţie de sfidare la adresa contracandidaţilor lor.
Mersul ales este, de regula, “mersul de culturist”, mers care, printre altele, ameninţă şi sfidează.
Gura cu capetele buzelor lăsate în jos („u” întors). Semnul acesta dă senzaţia de hotărâre.
Zâmbetul larg cu mandibula în jos. Zâmbetul acesta e folosit ca armă defensivă. Mai este folosit şi zâmbetul sigilat atunci când se doreşte ridiculizarea contracandidaţilor în cadrul unei dezbateri.
Vocea aerată şi profundă. Vocea aerată dă senzaţia de calm şi este în acelaşi timp şi o iluzie de apropiere (hipnoza subtilă). Mai este folosit şi glasul puternic cu sunete joase.
Atacul unui politician se face folosind: pumnul (când vrea să sublinieze o idee, din furie sau fustrare), împunsătură (când se foloseste aratatorul, ridicat didactic în aer sau îndreptat în jos, spre un adversar imaginar), apucarea (când se apucă imaginar ceva şi se suceşte sau sfarmă), zgârierea (mai ales femeile), tăierea (pt a arăta esenţa unei probleme se foloseşte marginea exterioară a palmei), întreruperea interlocutorului (pt a nu fi lăsat să zică un adevar)etc.
Insultele sunt de mai multe feluri: insulte de partid (îndreptate împotriva opoziţiei), insultele dezumanizante (pt a părea că persoana vizată este rece sau neimplicată), insulte castratoare (pt a parea că persoana atacată este lipsită de vitalitate), insulte descalificante (pt a parea că persoana vizată este lipsită de calificare), insulte antropomorfice (persoana insultată este asemuită cu un animal pt a părea primitivă şi ineficientă), insulte neprincipiale (pt ca persoana insultată să pară fără scrupule) şi insulte false (care atrag atenţia asupra unor defecte false).
Adularea este un mecanism care caută să convingă majoritatea alegătorilor de faptul că politicianul respectiv este indrăgit şi respectat de toată lumea. Cum se organizează o adulare? Simplu: de regulă se creează o adunare unde vin simpatizanţi ai politicianului respectiv (de regulă membri de partid din localitatea respectivă si din localităţi din apropiere), iar politicianul face o baie de mulţime. În cadrul acestei băi, vor fi cu siguranţă şi oameni care vor vrea să îl atingă pe politician şi care se vor înghesui să îl atingă. Atunci politicianul va începe sa se mişte din ce in ce mai repede prin mulţime, şi cu cât pare că îi place mai mult admosfera de acolo, cu atât va părea mai irezistibil, atrăgându-şi astfel şi alţi admiratori. Practic sistemele totalitare organizează adesea adunări de oameni care îşi arată simpatia faţă de conducător, nu pentru a convinge forurile internaţionale cu privire la legitimitatea regimului, ci pentru ca nemulţumirile oamenilor din interiorul acelui stat să nu ajungă în stradă (oricine este împotrivă se simte în minoritate).
Interviul. Deşi în cadrul unui interviu orice politician pare pus la zid, în realitate, politicienii nu răspund decât la maxim 40% din întrebări, iar de cele mai multe ori nimeni nu observă acest lucru. Cum este posibil? Clarificarea unei probleme politice este una din metodele folosite(de cele mai multe ori când se încearcă ocolirea unei întrebări se recurge la folosirea unei idei politice care nu are nici o legatură cu întrebarea respectivă). O altă metodă este atacul. Atacul apare atunci când politicienii sunt în dezacord cu întrebarea pusă. (bănuiesc întrebarea că ar fi tendenţioasă, că ar conţine date incorecte sau interpretabile, atacând reporterul considerându-l prost informat) – o adevărată sustragere de la o controversă… Răspunsul pe jumătate este o altă metodă folosită de politicieni în discursuri atunci când se vrea a se prezenta doar aspectele care îl ridică pe politician, prin atragerea atenţiei asupra altor lucruri. Alteori se refuză întrebarea, invocând confidenţialitatea, imposibilitatea de a prezice sau faptul că a mai răspuns o dată la acea întrebare. De asemenea, uneori, politicienii pur şi simplu ignoră întrebarea, metodă folosită mai ales atunci când politicianul este întrerupt pentru a i se pune o altă întrebare (acesta continuă să răspundă la prima, fără să răspundă şi la cea de-a doua).
Discursul. În cadrul discursurilor se pot creea manipulări foarte periculoase. Manipularea prin discurs se face prin mijloace bine definite: digresiune (explicaţii complicate cu devieri fără sens), trasarea unei imagini de ansamblu (explicaţii date prin generalităţi şi imagini de ansamblu care îi fac, pe fiecare ascultător în parte, să interpreteze cum vrea), ecranarea (stârnirea confuziei prin prezentarea unor lucruri aparent logice), negarea (când un politician vrea să se dezică de ceva, uneori înainte de a fi acuzat), alegerea cuvintelor (de regula, mincinoşii folosesc rar cuvinte precum “eu”, “mie”, “al meu”, dar folosesc des cuvinte ca “întotdeauna”, “niciodată”, “nimeni”, “toată lumea”, detaşându-se astfel mintal de minciuna lor), tensiunea (mărirea distanţei dintre ei şi evenimentele descrise). Dar nu numai cuvintele sunt folosite în cadrul unei manipulări prin discurs politic, ci şi modul în care se vorbeşte: viteza (de regulă, înaintea unei minciuni politicienii fac o pauză, după care spun minciuna într-un ritm mai lent), pauzele. (“mmm”, “hm”) sau tonul vocii (de regulă tonul mincinoşilor e mai ridicat). Multi politicieni merg pănă acolo încât evită, oricât ar părea de incredibil, asumarea discursului. Evitarea asumarii discursului se face prin folosirea de expresii menite să elimine orice bănuială de minciună: “Ştiu că pare de necrezut” sau “Te asigur că…”).
Evitarea cuvântului, tehnică folosită în dezbateri. Desi majoritatea cred că evitarea cuvântului este posibilă doar folosindu-se răspunsuri verbale ca: “ei”, “da”, “mda”, de fapt există şi alte metode, mult mai elaborate precum păstrarea tăcerii, nonintenţionalitatea sau punerea de întrebări. Păstrarea tăcerii se face prin orientarea spre vorbitor si privindu-l intens, arătând că este interesat de problema expusa de vorbitor şi dând impresia că doreşte mai multe detalii. Nonintenţionalitatea se face prin încrucişarea braţelor, strângerea buzelor, acoperirea gurii cu mâna sau cu degetele, în timp ce cel care vorbeşte se pregăteşte să încheie – acţiuni opuse cererii vorbirii. Adresarea de întrebări care îl invită pe celălalt să îşi asume rolul de vorbitor sau să continue o idee deja începută.
În timpul dezbaterilor, o altă metodă folosită este preluarea cuvântului. Aşa cum se doreşte uneori evitarea cuvântului, tot aşa, uneori se doreşte preluarea cuvântului. De regulă, preluarea cuvântului se face folosind: semnale de avertizare (ridicarea mâinii sau a unui deget, deschiderea largă a ochilor, aplecarea în faţă, deschiderea uşoară a gurii), mişcări pregătitoare (deschiderea uşoară a gurii urmată de tragerea zgomotoasă a aerului în piept), semnale de fond negative (oftând, privid în altă parte, fapt care de multe ori îl face pe vorbitor să încheie cuvântarea). Alteori, preluarea cuvântului nu este altceva decât o întrerupere, lucru care este şi urmărit. Există trei feluri de întreruperi: încurajarea (cel care întrerupe se prezintă deacord cu ceea ce se vorbeşte, dar dacă întreruperea vine într-un moment în care vorbitorul prezintă o enumerare de detalii, întreruperea aceasta, nu face decât să îl bulverseze pe vorbitor), riposta (cel care întrerupe se arată în dezacord, efectul fiind ca şi în cazul încurajării), întreruperile propriuzise (când nu se vrea ca să se zică ceea ce vorbitorul vrea să zică; una din metodele prin care poţi să îl faci pe cineva să se opreasca este aceea de a întrerupe, luând tu cuvântul).
Alteori, în cadrul unei dezbateri, se doreşte păstrarea cuvântului. Păstrarea cuvântului se obţine prin solicitarea ascultătorului să rămână în rolul de ascultător prin folosirea unor semnale de fond precum: “înţelegi?”, “nu-i aşa?”, “nu crezi că?”, “ştii ce vreau să spun?”…
Ce putem face pentru a nu cădea pradă unor asemenea manipulări? Foarte simplu: să cântărim foarte bine ceea ce ni se spune, ceea ce se face precum şi ceea ce se putea face peste ceea ce se face.
Un exemplu foarte bun ar fi o cuvântare a preşedintelui României, Traian Băsescu, din august 2008, la reuniunea Asociaţiei Comunelor de la Neptun, făcând referire la o situaţie din timpul unor inundaţii. Atunci Băsecu spunea: „Am avut ocazia, la aceste inundaţii, să constat o atitudine imbecilă a unui ministru. Era un judeţ acoperit de ape, ministrul se aşezase într-un comandament, şi spune aşa: <>. Domle’, mi-am dat seama că omul ăsta nu are nimic comun cu realitatea! Eu veneam din judeţ, văzusem comunităţile strânse în jurul primarilor, aşteptau de la el soluţii şi nu ştiu ce, iar acest imbecil vroia să vină primarii la el când casele picau una după alta…” Cuvântarea i-a adus multă simpatie lui Băsescu, fără ca să mai caute cineva toate dedesupturile.
În primul rând declaraţia lui Băsescu, prin cuvântul „imbecil” este o insultă de partid (îndreptată împotriva opoziţiei, ministrul respectiv fiind din alt partid), o insultă dezumanizantă (pentru a părea că ministrul vizat este rece sau neimplicat) şi o insultă descalificantă (pentru a părea că persoana vizată este ineficientă). În al doilea rând, situaţia din teren, prezentată de către preşedinte, era exagerată, ba chiar apocaliptică, plecând de la trasarea unei imagini de ansamblu şi ajungând la devieri fără sens.
Într-o altă ordine de idei, legat de cuvântarea lui Băsescu, ar mai fi de zis că aşa cum puţini ştiu, la orice calamitate, deplasarea demnitarilor la faţa locului este mai mult de curtuazie. Guvernul (şi celelalte autorităţi responsabile în astfel de cazuri) nu poate lua măsuri legale decăt după punerea situaţiei pe hărtie, urmând anumite proceduri. De asemenea, ar mai fi de zis că Traian Băsescu nu a spijinit strategia de prevenire a inundaţiilor elaborată cu ceva ani înainte de către PRM şi care prevedea crearea unui sistem naţional antigrindină (sistem care urma să spargă şi norii care puteau cauza ploi torenţiale). Traian Băsescu s-a sustras controverselor create de către modul în care s-au spart controlat anumite diguri (spargeri care uneori au protejat anumite terenuri agricole în defavoarea mai multor localităţi care au fost inundate controlat de către autorităţi).
Dar să nu uităm şi „meritul” primarilor. Nimeni nu a tras nici un primar la răspundere pe motiv că a concesionat pentru piscicultură iazuri create pentru prevenirea inundaţiilor (iazuri care trebuia să preia o parte din ceea ce urma să devină în aval o viitură). De asemenea nici o autoritate locală nu a făcut mare lucru împotriva gaterelor ilegale care de multe ori duc la defrişări făcute fără nici un căpătâi (un copac cu coroană mare, în timpul unei ploi, poate absorbi pănă la 250.000 litri de apă, în consecinţă nu este de mirare că în avalul zonelor defrişate au loc vrecvent inundaţii).
Dar nu numai ceea ce s-a zis în discursul lui Băsescu, din august 2008, este important, ci şi cum s-a spus. În mod normal, într-un astfel de discurs, cel ce îl ţine, este mai întâi calm şi devine din ce în ce mai indignat în timpul discursului. La Băsescu a fost invers (probabil din cauză că primul său purtător de cuvânt, doamna Săftoiu, un adevărat profesionist, nu mai era lângă el să îl sfătuiască în disimulări). Băsescu a început mai mult decât indignat (practic nervos), iar la un momemt dat, când sala a început să aplaude, Băsescu a lăsat „nervii” deoparte, începând să zămbească. A fost ca şi cum a zis ceea ce a zis, nu pentru a prezenta un adevăr, ci pentru a-i impresiona pe primarii strânşi în sala respectivă.
Reeducarea – manipularea folosind mesaje contradictorii
Practic, cele scrise în acest capitol aminteşte de modul de reeducare sovietic, tehnică care avea trei etape.
Prima etapă era detaşarea individului din mediul său social, anihilarea deprinderilor sale zilnice, modificarea eului, prezenţa confuziei datorată de informaţii contradictorii receptate în intervale scurte de timp şi izolarea, lucruri care îl făceau pe deţinutul politic să ajungă să se bucure atunci când îl vedea pe anchetator. Tot aşa, în ziua de azi, din cauza condiţiilor cotidiene, majoritatea oamenilor sunt confuzi şi se simt izolaţi, condiţionaţi de diverşi factori, lucru care îi fac să se bucure atunci când apare câte un politician pervers ce foloseşte „mesaje imagine” pentru a prezenta o zi de mâine mai bună.
La a doua etapă, deţinuţii politici erau mutaţi în spaţii mai largi, lucru care atrăgea după sine un nou mod de a se comporta, simţii şi gândii a acestuia, mai ales că deţinutul era „izbit” şi de mitul dizidenţilor o dată cu întâlnirea deţinuţilor politici seniori. Tot aşa, în ziua de azi, în urma propagandei politice, alegătorul, o dată trecut de prima etapă, ajunge să gândească astfel, începe să spere din nou, iar uneori aderă la „noua speranţă politică”, loc în care îi întâlneşte pe simpatizanţii seniori ai partidului.
În cea de-a treia etapă, deţinutul politic ajunge să îşi blameze trecutul, făcându-şi autocritică, confesându-se către apropiaţi (dar şi anchetatori), pledând vinovat pentru trecut. Deţinutul ajungea să adere la un nou mod de îmbrăcăminte, o nouă tunsoare, o nouă formulă de adresare,un nou limbaj, un nou sistem educaţional si chiar şi un nou nume. Era momentul în care deţinutul politic era eliberat,fiind transformat în propovăduitor al noului sistem. La fel şi în ziua de azi, „reeducaţii” propagandelor, în cel de-al treilea pas, ajung să considere greşit tot ceea ce s-a făcut (lucru care în mare este adevărat), ajung să aibă noi comportamente (în conformitate cu opţiunea sa politică: merg la mitinguri, împart pliante propagandistice, lipesc afişe, poartă însemne de-ale partidului respectiv) şi propovăduiesc celor din jurul său propaganda patidului pe care a ajuns să îl simpatizeze.
Aşa cum am spus încă de la începutul acetui capitol, acest lucru, reeducarea, este posibilă din cauza mimetismului natural al omului, mimetism care este exploatat de către politicieni prin manipulare. Pentru a înţelege mai bine, am să vă spun cum se practică manipularea folosind mesaje contradictorii.
Negarea faptelor (de câte ori nu aţi văzut politicieni care îşi neagă faptele rele demonstrate în presă?);
Inversarea faptelor (când un guvernant este acuzat că ar fi putut face ceva anume şi că nu a facut, atunci politicianul respectiv va spune că a participat totuşi la cea mai bună guvernare);
Amestecarea între adevăr şi fals (Când un politician recunoaşte că a făcut ceva rău, dar zice că altcineva a început acel rău. Este cazul în care un guvern încheie un acord prost care se manifestă în următorul mandat când vin alţii la guvernare, alţii care în loc să renegocieze acordul, îl duc la îndeplinire.) ;
Modificarea motivului (De cate ori nu aţi auzit că trebuie să acceptăm amendamente proaste pe motiv că aşa recomandă anumite foruri, făcăndu-i pe mulţi să creadă că aşa e mai bine? Chiar şi ideea cu camerele de supravaghere instalate de către poliţie şi care au început să îşi facă apariţia prin mai multe oraşe ale lumii, camere care cică previn infracţionalitatea, este tot o prostie. În mod normal, astăzi, când există atâtea telefoane cu funcţii multimedia, oricărui infractor ar trebui să îi fie frică să mai comită infracţiuni stradale de teamă că ar putea fi surprins şi fotografiat de către cineva.);
Modificarea circumstanţelor (Cum ar fi crearea de pericole. Este suficient să luăm în calcul “ameninţarea teroristă” şi perpetua criză economică prin care, majoritatea politicienilor actuali, explică toate acţiunile statului actual.);
Estomparea (suprainformarea – vezi ştirile “politice” în care, în loc să se prezinte exact ceea ce s-a discutat la o conferinţă oarecare şi impactul pe care îl au discuţiile respective, se prezintă cine cu cine a venit, cu ce era îmbrăcat, dacă era supărat ori vesel…);
Camuflajul (exemple: 1. Represiunea sârbă scoasă în evidenţă pentru a ascunde rebeliunea din Kosovo de la începutul conflictului Iugoslav. 2. Când Traian Băsescu, preşedintele României a fost suspendat şi s-a plâns de cei 322 de parlamentari care l-au suspendat. Puţini stiu că există o organizaţie discretă în SUA care se numeşte chiar 322. Acest lucru a făcut ca mulţi blogări antiglobalizare şi anticorporaţionişti, precum şi mai multe organizaţii de acelaşi fel, să îl susţină orbeşte pe Băsescu.);
Interpretarea (Este cazul, în primul rând, al editorialiştilor dezinformaţi care prezintă lucrurile în aşa fel încât să aibă susţinere pentru teoria lansată. Practic, sistemul este: o minciună luat ca adevăr poate susţine ca adevarată o altă minciună.);
Generalizarea (Prezentarea soluţiilor propuse ca practică larg folosită. De câte ori nu am înghiţit “tot felul de” pe motiv că aşa zice UE, NATO, sau chiar nu ştiu ce organizaţie patronală (corporaţionistă) din lume?);
Ilustrarea (însoţită de minimalizare, având menirea de a ne face să credem că un pericol iminent nu este decât un hop, sau de exagerare, având menirea de a ne face să credem că o problemă minoră reprezintă o chestiune extrem de periculoasă);
Părţile inegale (prezentarea de multe merite, de regulă artificiale, şi de defecte, cu cât mai mari cu atât mai puţine – pupincurismul dintre membrii unui partid în campaniile electorale);
Părţile egale (când un politician se laudă pe sine şi îl critică pe oponentul său).
Bineînţeles că în politică, pe lângă propagandă şi reclamă, se mai folosesc şi dezinformarea, intoxicarea, “calul troian” etc. Dacă dezinformarea îşi propune să împrăştie informaţii false şi atât, intoxicarea este o acţiune vicleană asupra spiritelor tinzând să acrediteze anumite opinii, să demoralizeze, să deruteze. Astfel, se ajunge la ceea ce unii numesc vampirism, şi anume atunci când un om dezinformat ajunge dezinformator. Vampirismul este asemănător “calului troian”, situaţie în care omul îşi face rău crezând că îşi face bine, lucru care se întâmplă mai ales atunci când o minciună luată ca adevăr susţine o altă minciună care la rândul său ajunge să fie considerată ca adevăr. Mai multe detalii despre noţiunile descrise în acest paragraf, în capitolele viitoare.
Prima etapă era detaşarea individului din mediul său social, anihilarea deprinderilor sale zilnice, modificarea eului, prezenţa confuziei datorată de informaţii contradictorii receptate în intervale scurte de timp şi izolarea, lucruri care îl făceau pe deţinutul politic să ajungă să se bucure atunci când îl vedea pe anchetator. Tot aşa, în ziua de azi, din cauza condiţiilor cotidiene, majoritatea oamenilor sunt confuzi şi se simt izolaţi, condiţionaţi de diverşi factori, lucru care îi fac să se bucure atunci când apare câte un politician pervers ce foloseşte „mesaje imagine” pentru a prezenta o zi de mâine mai bună.
La a doua etapă, deţinuţii politici erau mutaţi în spaţii mai largi, lucru care atrăgea după sine un nou mod de a se comporta, simţii şi gândii a acestuia, mai ales că deţinutul era „izbit” şi de mitul dizidenţilor o dată cu întâlnirea deţinuţilor politici seniori. Tot aşa, în ziua de azi, în urma propagandei politice, alegătorul, o dată trecut de prima etapă, ajunge să gândească astfel, începe să spere din nou, iar uneori aderă la „noua speranţă politică”, loc în care îi întâlneşte pe simpatizanţii seniori ai partidului.
În cea de-a treia etapă, deţinutul politic ajunge să îşi blameze trecutul, făcându-şi autocritică, confesându-se către apropiaţi (dar şi anchetatori), pledând vinovat pentru trecut. Deţinutul ajungea să adere la un nou mod de îmbrăcăminte, o nouă tunsoare, o nouă formulă de adresare,un nou limbaj, un nou sistem educaţional si chiar şi un nou nume. Era momentul în care deţinutul politic era eliberat,fiind transformat în propovăduitor al noului sistem. La fel şi în ziua de azi, „reeducaţii” propagandelor, în cel de-al treilea pas, ajung să considere greşit tot ceea ce s-a făcut (lucru care în mare este adevărat), ajung să aibă noi comportamente (în conformitate cu opţiunea sa politică: merg la mitinguri, împart pliante propagandistice, lipesc afişe, poartă însemne de-ale partidului respectiv) şi propovăduiesc celor din jurul său propaganda patidului pe care a ajuns să îl simpatizeze.
Aşa cum am spus încă de la începutul acetui capitol, acest lucru, reeducarea, este posibilă din cauza mimetismului natural al omului, mimetism care este exploatat de către politicieni prin manipulare. Pentru a înţelege mai bine, am să vă spun cum se practică manipularea folosind mesaje contradictorii.
Negarea faptelor (de câte ori nu aţi văzut politicieni care îşi neagă faptele rele demonstrate în presă?);
Inversarea faptelor (când un guvernant este acuzat că ar fi putut face ceva anume şi că nu a facut, atunci politicianul respectiv va spune că a participat totuşi la cea mai bună guvernare);
Amestecarea între adevăr şi fals (Când un politician recunoaşte că a făcut ceva rău, dar zice că altcineva a început acel rău. Este cazul în care un guvern încheie un acord prost care se manifestă în următorul mandat când vin alţii la guvernare, alţii care în loc să renegocieze acordul, îl duc la îndeplinire.) ;
Modificarea motivului (De cate ori nu aţi auzit că trebuie să acceptăm amendamente proaste pe motiv că aşa recomandă anumite foruri, făcăndu-i pe mulţi să creadă că aşa e mai bine? Chiar şi ideea cu camerele de supravaghere instalate de către poliţie şi care au început să îşi facă apariţia prin mai multe oraşe ale lumii, camere care cică previn infracţionalitatea, este tot o prostie. În mod normal, astăzi, când există atâtea telefoane cu funcţii multimedia, oricărui infractor ar trebui să îi fie frică să mai comită infracţiuni stradale de teamă că ar putea fi surprins şi fotografiat de către cineva.);
Modificarea circumstanţelor (Cum ar fi crearea de pericole. Este suficient să luăm în calcul “ameninţarea teroristă” şi perpetua criză economică prin care, majoritatea politicienilor actuali, explică toate acţiunile statului actual.);
Estomparea (suprainformarea – vezi ştirile “politice” în care, în loc să se prezinte exact ceea ce s-a discutat la o conferinţă oarecare şi impactul pe care îl au discuţiile respective, se prezintă cine cu cine a venit, cu ce era îmbrăcat, dacă era supărat ori vesel…);
Camuflajul (exemple: 1. Represiunea sârbă scoasă în evidenţă pentru a ascunde rebeliunea din Kosovo de la începutul conflictului Iugoslav. 2. Când Traian Băsescu, preşedintele României a fost suspendat şi s-a plâns de cei 322 de parlamentari care l-au suspendat. Puţini stiu că există o organizaţie discretă în SUA care se numeşte chiar 322. Acest lucru a făcut ca mulţi blogări antiglobalizare şi anticorporaţionişti, precum şi mai multe organizaţii de acelaşi fel, să îl susţină orbeşte pe Băsescu.);
Interpretarea (Este cazul, în primul rând, al editorialiştilor dezinformaţi care prezintă lucrurile în aşa fel încât să aibă susţinere pentru teoria lansată. Practic, sistemul este: o minciună luat ca adevăr poate susţine ca adevarată o altă minciună.);
Generalizarea (Prezentarea soluţiilor propuse ca practică larg folosită. De câte ori nu am înghiţit “tot felul de” pe motiv că aşa zice UE, NATO, sau chiar nu ştiu ce organizaţie patronală (corporaţionistă) din lume?);
Ilustrarea (însoţită de minimalizare, având menirea de a ne face să credem că un pericol iminent nu este decât un hop, sau de exagerare, având menirea de a ne face să credem că o problemă minoră reprezintă o chestiune extrem de periculoasă);
Părţile inegale (prezentarea de multe merite, de regulă artificiale, şi de defecte, cu cât mai mari cu atât mai puţine – pupincurismul dintre membrii unui partid în campaniile electorale);
Părţile egale (când un politician se laudă pe sine şi îl critică pe oponentul său).
Bineînţeles că în politică, pe lângă propagandă şi reclamă, se mai folosesc şi dezinformarea, intoxicarea, “calul troian” etc. Dacă dezinformarea îşi propune să împrăştie informaţii false şi atât, intoxicarea este o acţiune vicleană asupra spiritelor tinzând să acrediteze anumite opinii, să demoralizeze, să deruteze. Astfel, se ajunge la ceea ce unii numesc vampirism, şi anume atunci când un om dezinformat ajunge dezinformator. Vampirismul este asemănător “calului troian”, situaţie în care omul îşi face rău crezând că îşi face bine, lucru care se întâmplă mai ales atunci când o minciună luată ca adevăr susţine o altă minciună care la rândul său ajunge să fie considerată ca adevăr. Mai multe detalii despre noţiunile descrise în acest paragraf, în capitolele viitoare.
Dreapta şi Stânga
În ziua de astăzi, singurul mod corect de a conduce a ajuns să fie considerat alternanţa partidelor la guvernare. Acest lucru este posibil şi din cauza faptului că oamenii au ajuns să se comporte precum nişte bolnavi cronici care cred că azi au dureri mai mari decât au avut ieri, chiar dacă durerea este aceiaşi ca intensitate. Astfel se explică alternarea stângii şi dreptei la guvernate. Dar Sânga şi Dreapta chiar există, sau sunt doar nişte lucruri aparente?
Dacă este să ne uităm la activitatea politică, în timpul campaniilor electorale, toate partidele, indiferent de culoarea politică, promit creşterea PIB-ului, scăderea inflaţiei şi locuri de muncă. Dar după ce ajung la putere, toate partidele, indiferent de culoare politică, oferă marilor companii deduceri de la plata taxelor şi impozitelor, cât despre restul…
De vreme ce ei, politicienii, se numesc demnitari, nu ar trebui să conteze doar gradul de demnitate? La urma urmei cinstea este o optiune şi nu ceva care să se poată stabili în funcţie de studii, experienţă sau doctrină. Dar acum haideţi să vedem de unde treaba asta cu Stânga si Dreapta…
Atunci când au aparut primele mişcări republicane, nobilimea, care sprijinea monarhia, a zis că monarhia este singurul mod just şi corect pentru a guverna, ceea ce însemna că monarhia era un lucru DREPT. Când mişcările republicane au ajuns să fie din ce în ce mai puternice, acestea au primit locuri în adunările legislative, adoptându-se (în multe cazuri) monarhia constituţională. Dar chiar şi aşa, pentru unii, nu era deajuns, mişcările republicane solicitând, şi de multe ori obţinând, înlăturarea monarhiei. Ca întotdeauna, nobilimea, a continuat să susţină că ei împreună cu monarhia reprezintă singura forţă acreditată pentru a guverna, drept caştigat de ei prin naştere. (Pănă în 2007 Camera Lorzilor din Anglia era un corp neales (numit) format din 2 arhiepiscopi, 24 episcopi ai Bisericii Anglicane (Lords Spiritual) şi 692 de membri ai nobilimii britanice (Lords Temporal). Lorzii spirituali (Lords Spiritual) rămâneau în funcţie atâta timp cât îşi păstrau şi funcţiile ecleziastice în timp ce membrii nobilimii (Lords Temporal) îşi păstrau locul în Cameră pe viaţă. Acum componenţa este mixtă.) Deci: la început DREAPTA însemna monarhie, iar STÂNGA însemna republică, deşi termenii erau rar folosiţi.
Nu a durat mult şi semnificaţia dreptei şi stăngii s-a schimbat. Se pare că totul a început în 1930, an în care elita mondială s-a divizat în doi centri de putere: cei de dreapta erau socialiştii fabieni (cu centrul în Londra, care credeau că globalizarea trebuie implementată în paşi mărunţi şi paşnici), iar cei de stânga erau fasciştii din Italia şi naziştii (socialiştii nationalişti) din Germania (care credeau că globalizarea trebuie impusă rapid şi în forţă. De aceea se şi folosea denumirea de Stânga şi de Dreapta: pe glob, Londra e în Dreapta, iar Germania şi Italia e în Stânga. În realitate, atât naziştii cât şi socialiştii fabieni erau tot socialişti, deci, în raport cu ceea ce se întâmplă azi pe scena politică, ambele doctrine ar fi trebuit să fie considerate de stânga…
Pare de necrezut, dar se pare că primul război mondial (războiul care a fost considerat, după încheierea sa, războiul care a pus capăt la toate războaiele, deoarece pierderile au fost foarte mari) nu a avut nici o cauză reală pentru a izbucni. Se pare că doar voinţa elitei mondiale de a crea un guvern mondial a dus la specularea momentului izbucnirii războiului, elită care a şi finanţat ambele părţi ale razboiului.
După încetarea războiului, elita a dorit crearea unei ligi din care să facă parte toate naţiunile; aşa a luat nastere Liga Naţiunilor. Atunci, în perioada interbelică, unele state din vestul Europei, militau pentru existenţa Ligi Naţiunilor, iar conform propagandei acele state se autointitulau corecte, juste, drepte. Cu toate acestea, majoritatea statelor s-au opus ligi deoarece aveau guvernări naţionaliste. Aşa s-a ajuns ca Dreapta să fie reprezentată de mişcările naţionaliste (care erau mai puternice atunci), iar ceilalţi au fost numiţi de Stânga.
Pentru că majoritatea statelor au refuzat să intre în această ligă, deoarece işi vedeau suveranitatea ameninţată, în 1930 a avut loc scindarea artificială a globaliştilor, oferind astfel un nou motiv de razboi.
După cel de-al doilea război mondial, din cauza războiului rece, în urma puternicii propagande anticomuniste din vest, monarhiştii, democraţii nesocialişti şi nationalişti s-au autointitulat de DREAPTA (în conformitate cu propaganda lor, ei reprezentau corectitudinea şi dreptatea), iar socialiştii au fost numiţi de STÂNGA (dacă forţele socialiste ar fi avut o propagandă mai puternică, situaţia ar fi fost invers).
Astăzi, STÂNGA şi DREAPTA este mai incertă decât niciodată, chiar şi în România unde, de exemplu, PD-L-ul a fost mai întâi de stânga (PD – membru al Internaţionalei Socialiste), apoi de dreapta (începând cu Alianţa D.A.), iar acum este puţin mai de centru (membră a Partidului Popular European).
Se pare că termenii de STÂNGA şi de DREAPTA sunt doar nişte termeni folosiţi în funcţie de ceea ce se doreşte ca opinia publică să audă…
Dacă este să ne uităm la activitatea politică, în timpul campaniilor electorale, toate partidele, indiferent de culoarea politică, promit creşterea PIB-ului, scăderea inflaţiei şi locuri de muncă. Dar după ce ajung la putere, toate partidele, indiferent de culoare politică, oferă marilor companii deduceri de la plata taxelor şi impozitelor, cât despre restul…
De vreme ce ei, politicienii, se numesc demnitari, nu ar trebui să conteze doar gradul de demnitate? La urma urmei cinstea este o optiune şi nu ceva care să se poată stabili în funcţie de studii, experienţă sau doctrină. Dar acum haideţi să vedem de unde treaba asta cu Stânga si Dreapta…
Atunci când au aparut primele mişcări republicane, nobilimea, care sprijinea monarhia, a zis că monarhia este singurul mod just şi corect pentru a guverna, ceea ce însemna că monarhia era un lucru DREPT. Când mişcările republicane au ajuns să fie din ce în ce mai puternice, acestea au primit locuri în adunările legislative, adoptându-se (în multe cazuri) monarhia constituţională. Dar chiar şi aşa, pentru unii, nu era deajuns, mişcările republicane solicitând, şi de multe ori obţinând, înlăturarea monarhiei. Ca întotdeauna, nobilimea, a continuat să susţină că ei împreună cu monarhia reprezintă singura forţă acreditată pentru a guverna, drept caştigat de ei prin naştere. (Pănă în 2007 Camera Lorzilor din Anglia era un corp neales (numit) format din 2 arhiepiscopi, 24 episcopi ai Bisericii Anglicane (Lords Spiritual) şi 692 de membri ai nobilimii britanice (Lords Temporal). Lorzii spirituali (Lords Spiritual) rămâneau în funcţie atâta timp cât îşi păstrau şi funcţiile ecleziastice în timp ce membrii nobilimii (Lords Temporal) îşi păstrau locul în Cameră pe viaţă. Acum componenţa este mixtă.) Deci: la început DREAPTA însemna monarhie, iar STÂNGA însemna republică, deşi termenii erau rar folosiţi.
Nu a durat mult şi semnificaţia dreptei şi stăngii s-a schimbat. Se pare că totul a început în 1930, an în care elita mondială s-a divizat în doi centri de putere: cei de dreapta erau socialiştii fabieni (cu centrul în Londra, care credeau că globalizarea trebuie implementată în paşi mărunţi şi paşnici), iar cei de stânga erau fasciştii din Italia şi naziştii (socialiştii nationalişti) din Germania (care credeau că globalizarea trebuie impusă rapid şi în forţă. De aceea se şi folosea denumirea de Stânga şi de Dreapta: pe glob, Londra e în Dreapta, iar Germania şi Italia e în Stânga. În realitate, atât naziştii cât şi socialiştii fabieni erau tot socialişti, deci, în raport cu ceea ce se întâmplă azi pe scena politică, ambele doctrine ar fi trebuit să fie considerate de stânga…
Pare de necrezut, dar se pare că primul război mondial (războiul care a fost considerat, după încheierea sa, războiul care a pus capăt la toate războaiele, deoarece pierderile au fost foarte mari) nu a avut nici o cauză reală pentru a izbucni. Se pare că doar voinţa elitei mondiale de a crea un guvern mondial a dus la specularea momentului izbucnirii războiului, elită care a şi finanţat ambele părţi ale razboiului.
După încetarea războiului, elita a dorit crearea unei ligi din care să facă parte toate naţiunile; aşa a luat nastere Liga Naţiunilor. Atunci, în perioada interbelică, unele state din vestul Europei, militau pentru existenţa Ligi Naţiunilor, iar conform propagandei acele state se autointitulau corecte, juste, drepte. Cu toate acestea, majoritatea statelor s-au opus ligi deoarece aveau guvernări naţionaliste. Aşa s-a ajuns ca Dreapta să fie reprezentată de mişcările naţionaliste (care erau mai puternice atunci), iar ceilalţi au fost numiţi de Stânga.
Pentru că majoritatea statelor au refuzat să intre în această ligă, deoarece işi vedeau suveranitatea ameninţată, în 1930 a avut loc scindarea artificială a globaliştilor, oferind astfel un nou motiv de razboi.
După cel de-al doilea război mondial, din cauza războiului rece, în urma puternicii propagande anticomuniste din vest, monarhiştii, democraţii nesocialişti şi nationalişti s-au autointitulat de DREAPTA (în conformitate cu propaganda lor, ei reprezentau corectitudinea şi dreptatea), iar socialiştii au fost numiţi de STÂNGA (dacă forţele socialiste ar fi avut o propagandă mai puternică, situaţia ar fi fost invers).
Astăzi, STÂNGA şi DREAPTA este mai incertă decât niciodată, chiar şi în România unde, de exemplu, PD-L-ul a fost mai întâi de stânga (PD – membru al Internaţionalei Socialiste), apoi de dreapta (începând cu Alianţa D.A.), iar acum este puţin mai de centru (membră a Partidului Popular European).
Se pare că termenii de STÂNGA şi de DREAPTA sunt doar nişte termeni folosiţi în funcţie de ceea ce se doreşte ca opinia publică să audă…
5 iunie 2010
Sclavul cu biciul în mână
La întrebarea: “De ce trăim prost?”, nu se poate răspunde decât într-un singur mod: trăim prost, şi din cauza celor care ne conduc, dar mai ales din cauza noastră. Acest lucru se întâmplă deoarece ne preocupă lucruri care nu au nimic de-a face cu bunăstarea noastră, ajungând uneori să fim nişte combatanţi într-o serie de conflicte aparente, conflicte care există doar în mintea noastră. Pentru a înţelege mai uşor la ce mă refer am să vă prezint mai întâi o poveste adevărată.
După căteva generaţii de sclavie, populaţia negroidă de pe continentul american, deprinzând posibilităţile de trai de pe continentul “adoptiv”, au început să se răscoale din ce în ce mai des, revendicându-şi dreptul la libertate. Atunci, în cadrul unei întruniri a proprietarilor de sclavi, un proprietar de scavi a gasit o metodă uşor de inplementat pentru a controla mai bine situaţia. Metoda era de a-i face pe afro-americani să se urasca între ei. Aşa s-a şi făcut, măsura principală fiind aceea că sclavii care creau probleme proprietarilor de sclavi nu mai erau biciuiţi de către albi ci tot de către negri, astfel că ura celor pedepsiţi nu mai era îndreptată direct împotriva stăpănilor ci a altor negrii…
Tot aşa se întămplă şi dacă cineva doreşte să dobândească proprietăţi (patronatele care doresc să deţină segmente de piaţă tot mai mari, fără a conta mijlocul) sau privilegii (oameni de paie care doresc din orgoliu propriu să deţină anumite funcţii cheie ale statului) pe care nu le merită. Pentru a reuşi este necesară o dezorientare totală a populaţiei din ţara ţintă, dezorientare la care se poate ajunge prin mai multe metode.
Dezorientarea totală
1. Discreditarea a tot ceea ce merge bine. La noi este cazul discreditării celor care arată anumite lucruri care erau bine aşezate în perioada ceauşistă.
2. Crearea de conflicte false: tineri vs bătrăni (de ce, atăta timp cât bătrănii au nevoie de forţa tinerilor, iar tinerii au nevoie de experienţa bătrănilor), intelectuali vs proletari (vezi perioada „golaniadei”, de parcă intelectualii pot fără lucrurile construite de către proletari, sau de parcă proletarii pot fără ideile inteligente care le uşurează munca), dizidenţi vs nedizidenţi (situţie care a făcut ca mulţi infractori de dinainte de 1989, din România, să pozeze in victime ale sistemului) etc.
3. Implicarea conducătorilor în activităţi ilegale sau/şi imorale. Implicarea conducătorilor în acte de corupţie au un singur scop: transformarea conducătorilor care acceptă să se implice în acte incorecte în păpuşi, păpuşi care în urma unor „loby-uri” să accepte implicarea şi în alte acte incorecte.
4. Subminarea reputaţiei şi impunerea dispreţului concetăţenilor faţă de politicienii care au atitudine mai naţionalistă şi deci mai grijulie faţă de ţară (dacă v-aş da exemple m-aţi face şi pe mine extremist de dreapta, fiu de comunist sau mai ştiu eu ce…).
5. Răspândirea discordiei între cetăţeni (toţi cei care cred că un străin te poate ajuta mai mult decăt un român este manipulat).
6. Ridiculizarea tradiţiei (Câţi creştini ortodocşi îşi mai fac cruce când trec pe lăngă un sălaş de cult? Câţi oameni mai judecă plecând de la dreptatea creştină?).
7. Depravarea totală (prostituţie, cluburi erotice, homosexualitate, discoteci şi cluburi cu muzică cu mesaje subliminale distructive, degenerare prin presa, show-uri tâmpite).
8. Exterminarea proprietarilor de terenuri (mai ales agricole), cum este şi cazul României unde programele de subvencţie îi fac pe mulţi să dorească să îşi vândă terenurile pe două parale. Aşa s-a întâmplat în Africa şi în America de Sud. Rezultatul: creşterea numărului de boschetari în marile oraşe (oameni care nu reuşesc să işi găsească locuri de muncă în oraşele respective) în urma migrării foştilor proprietari de terenuri, de la sat, la oraş.
Motivele unei dezorientări totale:
Dorinţa de a obţine o anumită opinie din partea publiculu, pentru a îndeplini o anumită acţiune. Ex: “Revoluţia Româna”.
Pe 22 decembrie 1989 revoluţia trebuia să se încheie: Ceauşescu era deja reţinut la Târgovişte, iar Armata era de partea manifestanţilor. Cu toate acestea “liderii revoluţiei” ne spun că revoluţia a mai ţinut căteva zile, ba chiar uni susţin că pe 22 decembrie revoluţia de-abia începea (ceea ce a urmat după 22 decembie a fost rebeliune generalizată).
Pentru a vă face să înţelegeţi am să vă dau un alt exemplu: Venirea lui Lenin la putere în Rusia. În februarie 1917, din cauza situaţiei grave în care se afla Imperiul Ţarist, un grup restrâns de revoluţionari a scos monarhia din scena politică a Rusiei, cu sprijinul tacit al armatei, creând un guvern provizoriu. Atunci, statul-major general al armatei Germaniei a hotărât să-l trimită în Rusia pe Lenin ca agent de influenţă al Germaniei. Scopul urmărit de germani era scoaterea Rusiei din război prin intermediul lui Lenin care trebuia să preia în orice fel conducerea ţării. Ajuns în Rusia, Lenin declanşează lovitura de stat din 7 noiembrie, cufundând ţara în teroare, foamete şi război civil. Planul armatei germane era atins: după ce a pus mâna pe putere, Lenin a semnat tratatul de la 3 martie 1918 prin care Rusia ieşea din război. Dacă detronarea ţarului a fost rezultatul unui voluntarism revoluţionar, lovitura de stat a lui Lenin a fost rezultatul unei rebeliuni generalizate. Propaganda, care a făcut posibilă existenţa acelei rebeliuni generalizate, s-a bazat pe populaţia dornică de schimbări astfel încât guvernului provizoriu nu i s-a lăsat timpul necesar pentru a face schimbările necesare unui trai mai bun. Cam aşa a fost şi la noi. În perioada 22 decembrie 1989 – 15 iunie 1990, tot felul de grupuri de interes (unele dezinformate la rândul lor) au încercat să creeze, prin metode propagandistice, din motive diverse, o rebeliune generalizată.
Cui au fost utili mortii de dupa 22 decembrie? “Liderilor” revoluţiei, foşti nomenclaturişti, precum şi falşilor dizidenţi. Cum? Păi în urma psihozei teroriste au fost devastate nenumărate clădiri guvernamentale fiind distruse nenumărate documente (printre care şi documente care i-ar fi descoperit pe nomenclaturiştii care ulterior au rămas sau au reintrat în sistem – aşa a “scăpat” şi Iliescu de documentele semnate de domnia sa din poziţia sa de Tovarăş Prim Secretar de la Iaşi). De asemenea, morţii au fost folosiţi ca armă de şantaj subtil împotriva primilor parlamentari post-decembrişti (majoritatea oameni simpli, creduli) pentru a se vota primele şi cele mai incorecte legi: nevoia privatizărilor, secretizarea privatizărilor, acordurile cu FMI si BM.
Dorinţa de a vinde un produs.
Dorinţa de a convinge publicul cu privire la superioritatea unei anumite cauze, a unui anumit partid, a unui anumit candidat. Nu mai contează dacă e o cauză justă, dacă partidul este respectabil, sau dacă candidatul este cel mai bun. Se folosesc toate pârghiile pentru a li se facilita succesul.
Crearea psihozei
Penru a se ajunge la o dezorientare totală, de cele mai multe ori, este nevoie de crearea unei psihoze (sau a mai multor psihoze).
Un grup de interese poate să creeze o psihoză parcurgând următorii paşi:
1. Trebuie să existe un client (grupul de interes) care cere şi un agent care răspunde de campanie.
2. Agentul face un studiu de piaţă prin care identifică aspiraţiile oamenilor (orice dezinformare începe cu ceea ce vor oamenii să audă. Ex: libertate, trai mai bun, europenizare…) precum şi gradul de dezinformare a populaţiei ţintă cu privire la dezinformările care urmează a fi făcute publice.
3. Crearea unui spot, a unor manifeste sau ţinerea unor discursuri care nu îşi propun să convingă sau să informeze ci să frapeze, să surprindă şi să seducă (ex: binefacerile “alinierii” – aliniere care nu se mai termină – necesitatea acordurilor cu instituţiile financiare internaţionale prezentată de Teodor Stolojan, la începutul anilor ’90 şi din 2009 etc)
4. Sublinierea temei, temă care trebuie să fie simplă fară a arăta adevărata intenţie (Când Stolojan milita pentru acordul cu FMI de la începutul anilor ’90, acord care ne aducea 20 de milioane de dolari, nu amintea de faptul că România avea la acea oră o rezervă de 20 miliarde de dolari, lucru care ar fi trezit suspiciuni. A fost ca şi cum un om cu salariu de 20.000 lei ar cerşi 20 lei.).
5. Alegerea transmiţătorilor care urmează să transmită cuvântul şi imaginea (televiziunea, ziarele dar şi oamenii). De regulă, la categoria oameni (care o fac pentru bani, pentru sex, din orgoliu, sau din ignoranţă) sunt aleşi ziarişti cu o personalitate slabă care sunt dezinformaţi. Dezinformarea unui om de presă se face foarte simplu. În acest scop se abordează persoana care urmează să fie dezinformată, se leagă o prietenie aparentă şi se socializează pe teme la care dezinformatorul se arată pe aceeaşi lungime de undă cu reporterul (despre vreme, modă, filme, inflaţie etc). Apoi, după ce reporterul crede că dezinformatorul e pe aceeaşi lungime de undă cu el, acesta din urmă începe să îi servească informaţii false ca pe nişte lucruri auzite, observate sau crezute de el. Atunci, reporterul, dezarmat în faţa dezinformatorului (pe care îl crede prieten), lansează dezinformarea în presă de unde este preluată de toată lumea (de câte ori nu a-ţi auzit ştiri de genul: “prin mass media se vehiculează…”? să ştiti că sunt nişte ştiri luate de bune şi neverificate – posibile dezinformări).
6. Identificarea ţintei (opinia publică). Se stimulează ostilitatea pe care o anumită populaţie o poate simţi faţă de inamicul care trebuie atacat. (de regulă vorbim de conflicte aparente: pro est vs pro vest, dreapta vs stânga etc).
7. Satanizarea ţintei prin repetarea ne-ncetată, pe toate canalele, a intoxicărilor care se vor a fi impuse ca adevăr.
8. Divizarea taberelor, divizare care apare, în condiţiile date, de la sine.
O dată ce taberele au fost create, oricine nu este cu tine este văzut ca inamic. Acesta este momentul declanşării psihozei. La urma urmei, psihoza este starea iraţională care îl împinge pe om să nu mai vadă ceea ce se întâmplă în sensul dezinformării, să o îmbogăţească, să se autodezinformeze, să fie chiar el dezinformator la rândul său…
Acum înţelegeţi cum s-a ajuns ca, după primele alegeri postdecembriste, puhoaie de oameni să iasă în stradă, şi să reclame alegerile ca ilegitime, şi să cheme vestul în ajutor în timp ce vestul era de acord cu primele alegeri? Înţelegeţi de ce “golanii” nu îşi dădeau seama că se contrazic prin comportament?… Şi să vă mai zic ceva: mare atenţie când sunteţi într-un grup: riscaţi să faceţi ceea ce vă incită cei din jur şi nu ceea ce aţi dori dumneavoastră să faceţi!
Cântărirea realităţii
Pentru a nu cădea victime ale dezinformărilor este absolut necesar să cântărim foarte bine informaţiile care ajung la noi. Cântărirea realităţii poate fi posibilă doar dacă informaţia este filtrată. Filtrarea informaţiei constă în: evaluarea sursei, evaluarea informaţiei şi confirmarea informaţiei. Astfel apare scepticismul.
Scepticismul în materie de informaţie constă în:
Neîncrederea în informator care, chiar dacă este de bună credinţă poate nu ne transmite corect, fie pentru că este şi el dezinformat de o terţă persoană, fie nu are acces la toate aspectele unei probleme.
Neîncrederea în mijloacele de comunicaţie. De cele mai multe ori ceea ce aflăm de la TV ne oferă o reacţie diferită decât dacă am afla aceeaşi ştire din alte surse.
Dacă vezi un copil plin de sânge eşti mai influenţat decât dacă ai citi aşa o veste. Practic, imaginea nu trece prin filtrul creierului, putându-ne manipula mai uşor sentimentele. Pentru majoritatea oamenilor o fotografie sau un clip sunt la fel de incontestabile ca şi realitatea văzută în faţă.
Imaginea se pretează la toate tipurile de manipulări, putând fi uşor modificată “lucrându-se”, de exemplu, încadrarea sau unghiul de filmare… De asemenea, imaginea nu trebuie să facă neapărat parte din context. Ex: în timpul războiului din Iugoslavia un fotograf a fotografiat un refugiat aflat după un gard de sârmă ghimpată. Nu a contat că în cadru apăreau şi alţi oameni îmbrăcaţi ceva mai bine. Imaginea a fost publicată ca fiind dintr-un lagăr de exterminare. Acest lucru a fost posibil deoarece majoritatea posturilor TV îşi iau imaginile şi înregistrările video de pe bursele de imagine unde se vând calupuri cu sute de minute de imagine fiecare, calupuri care nu costă mult, nu sunt total verificate şi de multe ori nu sunt semnate. Astfel, din lene şi din cauza gustului pentru senzaţional mai toate posturile de televiziune ajung să difuzeze cam aceleaşi imagini. Rezultatul este acela ca la Timişoara, din anul 1990, când s-a vorbit de gropi comune pline cu cadavre ale civililor ucişi de forţele de securitate, arătându-se câteva cadavre dintr-o morgă…
Ar mai fi de spus că majoritatea reportajelor nu aduc nici un fel de informaţie utilă pentru că durează foarte puţin (120 secunde). Cu alte cuvinte, orice informaţie care necesită mai mult de 120 de secunde nu poate fi prezentată la ştiri.
Neîncrederea în chiar modul nostru de a gândi (adesea minimalizăm sau exagerăm importanţa unei informaţii). De exemplu, formele obişnuite de gripă omoară în jur de 40.000 de oameni doar în SUA, în fiecare an. Cu toate acestea, dacă „o mână” de oameni mor, la nivel planetar, de gripă aviară sau porcină sau de boala vacii nebune (decese cauzate, de cele mai multe ori de servirea cărnii în sânge), intrăm cu toţii în panică, iar autorităţile încep să prevestească pandemii nemaivăzute (de parcă nu ni se poate spune să nu mai consumăm carne în sânge şi să ne spălăm atât pe mâini cât şi ustensilele folosite după ce lucrăm cu carne crudă).
Ştiinţa faptului că nici o informaţie nu deţine adevărul sută la sută, pe tot parcursul informării putându-se strecura erori, chiar dacă nici un membru al lanţului informativ nu are intenţii rele.
Tratarea cu suspiciune a informaţiei care are pretenţia de a fi considerată obiectivă (uneori chiar şi o informaţie ştiinţifică poate fi inexactă din pricina neterminării tuturor studiilor necesare cunoaşterii exacte a problemei respective). Un exemplu bun ar fi o ştire din 2007 când, după ce tocmai se sfârşise psihoza gripei aviare, s-au găsit câteva păsări sălbatice moarte în Delta Dunări, păsări suspecte de gripă. Doar intervenţia unor specialişti care au explicat faptul că este normal ca, în fiecare an, unele păsări să moară din cauza gripei a făcut ca psihoza aviară să nu fie reluată.
Faptul că este ceva firesc ca fiecare martor al unui eveniment să aibă propria sa impresie asupra evenimentelor la cere a asistat (de regulă, atunci când toţi cei dintr-o dezbatere au aceleaşi păreri, şi nu se discută chestiuni care ţin de ştiinţele exacte, atunci avem motive să fim suspicioşi).
3 iunie 2010
Psihologia socială în viaţa de zi cu zi
Psihologia socială este acea ramură a psihologiei care se ocupă de studierea comportamentului omului în societate. Practic, graţie cercetărilor din psihologia socială am ajuns ca astăzi sa avem marketingul, PR-ul (darea de prosteală sau facerea din vorbe, în general).
Am să vă dau câteva noţiuni din care vă veţi da seama că zi de zi sunteţi manipulaţi…
Senzatia de socializare. Senzatia de socializare îi dezarmează pe 30% dintre noi.
Să luăm ca exemplu dezinformarea unui om de presă, situaţie descrisă în capitolul precedent.
Primele experimente în domeniu au fost mult mai simple. Cineva s-a dus pe stradă şi a cerut o monedă de telefon de la trecători şi doar 10% din subiecţi au fost de acord cu donaţia cerută. Mai apoi, aceeaşi persoană a ieşit în stradă şi i-a întebat pe diverşi trecători, mai întâi cât este ceasul, şi de-abia apoi le-a bătut un apropo legat de necesitatea unei convorbiri telefonice, de data aceasta, 40% din subiecţi au fost de acord cu donaţia cerută.
Ordinul rugăminte. Cererea formată ca o rugăminte îi dezarmeaza pe 75% dintre oameni. Ex: Dacă cineva, care nu te cunoaşte, vede că ţi se sustrage un bun, doar 20% dintre ei îţi sar în ajutor. Dacă rogi pe cineva srăin să aibă grijă de un bagaj pe care îl laşi undeva la vedere, 95% dintre ei îţi apără bagajul respectiv în cazul în care apare vre-un hoţ.
Efectul de îngheţ. Efectul de îngheţ ne manipulează pe 60-75% dintre noi. Efectul de îngheţ a fost născocit din necesitatea de a vinde. Comercianţii şi-au dat seama că dacă lauzi calitatea, nu vor cumpăra decât cei ce au strictă necesitate de acel lucru. În timp ce, dacă inciţi la consum, ai clienţi peste măsură. Reclama nu este altceva decât o incitare (prin seducere cu cuvinte imagine) urmată de tendinţa de menţinere pe piaţă.
Capcana ascunsă. Capcana ascunsă ne manipulează pe 60% dintre noi. Exemple:
1). Dacă vezi 2 produse şi nu poţi cumpăra decât unul, există 60% să îl alegi pe cel mai scump.
2). Dacă îţi iei un credit în valută, dar pe care îl plateşti în lei, te trezeşti în următoarea situaţie: când te duci să plăteşti o rată ţi se ia dobânda pe care o ştii, dar şi comisionul de schimb valutar din lei în valuta respectivă…
3.) „Preţul cel mai mic, că dacă nu, îţi dăm banii înapoi.” În acest caz, se face reclamă la mărci care se găsesc mai peste tot şi care sunt lăsate mai ieftin, dar când te duci să cumperi ţi se bagă sub nas o marcă mai scumpă la care magazinul are exclusivitate în toată ţara. Aşa se face că 60% din oameni dau mai mulţi bani pe anumite lucruri decât calculează că vor da…
Amorsarea deciziei. Amorsarea deciziei ne dezarmează pe 75% dintre noi.
Acest lucru se face, fie ascunzând defectele, fie prezentând avantaje de care nimeni nu are nevoie. Ex: La teleshoping-uri mai toate produsele sunt lăudate ca fiind: uşor de folosit, revoluţionare, că nu ocupă mult spaţiu etc.
Piciorul în uşă. Piciorul în uşă ne poate manipula pe toti. Ex: Dacă semnezi o petiţie, în care îţi sunt trecute datele personale, vei fi mai dispus să ieşi în stradă pentru a milita pentru lucrul pe care l-ai semnat. Aşa s-a întâmplat şi la începutul „Golaniadei” din ’90 când, adezioniştii ai PNŢCD-ului şi PNL-ului militau pentru orice prostie debitată de către liderii celor două partide, la fel ca şi adezionistii manifestelor proaspetei “societăţi civile” care au rămas în stradă luni întregi, uneori contrazicându-se în privinţa a ceea ce militau.
Atingerea. Ex: dacă într-un mall cineva împarte produse promoţionale stând într-un stand, s-ar putea să nu împartă mai nimic, dar dacă acea persoană se plimbă prin mall şi ne oferă câte o mostră atingându-ne, privindu-ne şi invitându-ne să încercăm produsul respectiv, majoritatea celor atinşi, nu numai că vor accepta mostra oferită, ba chiar va folosi acel produs pentru mai mult timp.
Uşa în nas. Este vorba de o metodă prin care oamenii pot fi foarte uşor manipulaţi de către cei apropiaţi lor. De exemplu, dacă cineva vrea să ne ceară ceva cu care noi nu putem fi de acord, se poate folosi această tehnică prin care, mai întâi ni se cere un lucru imposibil de realizat, după care ni se cere lucrul urmărit. Această succesiune de evenimente ne poate da senzaţia că suntem în măsură să alegem, senzaţie care ne face să acceptăm să „alegem” obictivul urmărit de către acea cunoştinţă.
Idealul. Idealul este prezentarea lucrurilor ca şi cum ar fi ceva la care potenţialul client aşteaptă de mult şi la care nu avea acces pănă acum, cel puţin nu la fel de uşor ca şi acum (teleshoping-urile).
Suspendarea şedinţei. Suspendarea şedinţei se face în afaceri, în anumite momente bine cântărite, pentru a-i face pe ceilalţi să aleagă ceea ce vrei să le impui.
Manipularea comportamentului. Modificarea comportamentului oamenilor este urmărit mai ales de către cei care sunt responsabili de activitatea partidelor, lucru urmărit a se petrece în rândul membrilor de partid şi care se obţine prin:
1. caracterul public sau privat (dacă semnezi o petiţie în care îţi sunt trecute datele personale vei fi mult mai ataşat de acea petiţie);
2. repetabilitatea (dacă eşti determinat să faci de mai multe ori un anumit lucru, vei fi mai ataşat de acel lucru);
3. revenirea asupra deciziei (dacă omul are senzaţia că poate reveni asupra deciziei sale este mai predispus să o ia);
4. costul (de regulă, un om este mai ataşat activităţilor în care foloseşte sau împrumută lucruri mai scumpe);
5. Principiul atribuirii (Oamenii fac frecvent unele lucruri pentru că ei cred într-un anumit fel despre ei înşişi. Un atribut intern al felului lor de a fi cauzează anumite tipuri de comportament. Dacă cineva vrea să dea senzaţia cum că deţine o anumită caracteristică, va face tot ceea ce este specific unui om care are acea caracteristică. Dacă, de exemplu, un şef îi va spune subalternului său că îl consideră o persoana competentă şi care lucrează mult, angajatul îşi va atribui inconştient caracteristica de om care lucreaza mult, şi se va comporta ca atare).
Folosirea de cuvinte cheie. Există trei cuvinte care sunt folosite mai des:
1. acum. Puterea lui “acum” stă în faptul ca este o comandă care induce urgenţa;
2. pentru că. Statistic, când foloseşti “pentru că” ai şanse mai mari să convingi decât dacă nu foloseşti această expresie;
3. este important. Această expresie este un truc prin care comanda de după devine mai subtilă, mai puţin impusă.
Distorsiunea temporală. Câteodată cel mai bun mod de a influenţa o persoană este să te comporţi ca şi cum ceea ce vrei tu să obtii de la aceasta, s-a şi întâmplat.
Este şi cazul liderilor politici care, imediat după încheierea unor alegeri, îşi declară victoria pe baza exit-poll-ului. Acest fapt serveşte apărării împotriva acuzaţiilor de fraudă (protecţie împotriva scandalurilor), precum şi posibilităţii de a părea credibili în cazul în care, după numărarea voturilor, doresc să conteste legitimitatea câştigării cursei electorale de către un alt partid care ar ieşi învingător la o diferenţă foarte mică (credibilitate care face ca cei ce au votat cu adevăraţii căştigători să aibă tendinţa de a fi şi ei circunspecţi cu privire la căştigarea alegerilor de către cei pe care îi simpatizează, şi, totodată, să îi facă pe simpatizanţii celor de pe locul doi să iasă în stradă pentru a cere renumărarea voturilor, renumărare în care cel mai adesea se jonglează cu voturile nule).
Principiul reciprocităţii. Este ştiut că oamenii simt nevoia de a răsplati favorurile care le-au fost oferite. Un favor poate declanşa sentimente de îndatorare. Astfel subiectul simte o mare nevoie de a se elibera de povara psihologică a datoriei, dorind să întoarcă favorul, chiar unul mai mare decât cel pe care l-a primit. Principiul reciprocităţii constă în nevoia de a răsplăti un favor, fie el cerut sau nu, imediat după acceptarea acestuia.
Metoda şarmantului. Este o metodă care funcţionează pentru că în mod deschis se oferă concesii, se manifestă dorinţa de a asculta şi se validează ideile subiectului ţintă. Acesta are libertatea de a decide; iar manipulatorul nu îi îngreunează gândirea cu un nor de ceţuri verbale. Este cea mai etică dintre toate tehnicile de persuasiune discutate anterior, dar în acelaşi timp şi cea care necesită cel mai mult timp pentru a fi realizată. Este o metodă folosită în toate mediile unde eticheta este pe primul loc.
No comments:
Post a Comment