Vă cunosc, d-le Boia. Mi-aţi fost student o vreme. Şi eraţi un student capabil. Promiteaţi a fi un om de ştiinţă veritabil. Dar spre sfârşitul studenţiei şi îndeobşte după 1989, după ce aţi abandonat carnetul roşu aţi luat „altă cale", de critică „nimicitoare" a istoriei şi istoriografiei naţionale prin... eseuri. Şi aţi antrenat şi pe alţii. Ca un fost dascăl, v-am citit cărţile începutului, dar când am înţeles mai bine ce cale aţi luat, am renunţat să vă mai citesc.
De la neştiinţă şi rea credinţă, la abandonarea răspunderii
„Voim Statul naţional, nu Statul cosmopolit, nu America dunăreană./ Voim ca stejarul stejari să producă, nu meri pădureţi". (Mihai Eminescu)
- Pe marginea noului eseu al domnului Lucian Boia: „De ce este România altfel?" Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012, dar nu numai -
Ca titrat universitar în domeniu, atunci când te decizi să apreciezi, într-un eseu, istoria întreagă a unei ţări, trebuie ca, în prealabil, să fi făcut dovada ştiinţifică a cunoaşterii „subiectului". Adică, să fi parcurs „materia" cu cărţi sau, de la înălţimea titlului, să fii autorul unei sinteze asupra veacurilor sau chiar mileniilor ei de istorie. Deci, să nu-ţi trimiţi ştiinţa „la înaintare" prin eseuri, „justificându-te", în plus, cu „parcurgerea grăbită" şi grăbindu-te să tragi concluzii nefondate, să faci caracterizări generale, să lauzi sau să incriminezi „pe ansamblu". Iar când te decizi să „demitizezi" secole de istorie - cum a început-o în forţă domnul Boia după 1989! -, trebuie să ştii mai întâi, cel puţin, ce este acela un mit şi să stăpâneşti metodologia abordării lui. Căci popoarele, domnule Boia, şi-au creat - firesc! - mituri în jurul unor idei benefice şi al unor personalităţi înţelepte care au făcut bine oamenilor. A existat, chiar la începutul istoriei lor, o epocă mitologică, care prezintă un mare interes şi îţi face plăcere s-o cunoşti, nu s-o respingi. Iar ştiinţa noastră „burgheză", domnule Boia - lingvistica, istoria -, a putut să comită şi erori, multe şi unele grave - „defilee de erori", cum a spus-o un erudit în domeniu (Gabriel Gheorghe), îndeobşte ignorat însă de „ştiinţifici" -, deci n-a creat mituri în cele, incriminate de dumneavoastră, „două secole de mitologie naţională", cum ziceţi, ci a comis şi erori, chiar falsuri majore, cum a fost, de pildă, falsificarea identităţii noastre naţionale, ba a influenţat şi factorul politic care i s-a ataşat cu uşurinţă. La rândul său, comunismul n-a creat mituri, n-a produs „,mitologie ştiinţifică", cum iarăşi ziceţi, ci, prin propaganda halebardierilor lui, din dictatori vicleni şi chiar sângeroşi a făcut genii „în serie".
Şi încă e bine să ştiţi că un om de ştiinţă responsabil nu-şi repudiază ţara „per total", cum a făcut-o, de pildă, Emil Cioran - pe care unii, după 1989, şi l-au luat ca idol -, fapt pentru care, conştientizându-şi culpa majoră, şi-a trăit, efectiv, drama bătrâneţii sale. Vă cunosc, d-le Boia. Mi-aţi fost student o vreme. Şi eraţi un student capabil. Promiteaţi a fi un om de ştiinţă veritabil. Dar spre sfârşitul studenţiei şi îndeobşte după 1989, după ce aţi abandonat carnetul roşu aţi luat „altă cale", de critică „nimicitoare" a istoriei şi istoriografiei naţionale prin... eseuri. Şi aţi antrenat şi pe alţii. Ca un fost dascăl, v-am citit cărţile începutului, dar când am înţeles mai bine ce cale aţi luat, am renunţat să vă mai citesc. La studierea acestui ultim eseu însă m-a determinat o recentă „dezbatere electorală" la un post central de televiziune - pusă, nu întâmplător, în ajunul zilei naţionale -, „dezbatere" în care editorul dvs., Gabriel Liiceanu, poate influenţat mai demult de celebrul Eugen Ionesco - căruia îi reeditase o carte cu un titlu imposibil (Război cu toată lumea!); mai nou, poate influenţat şi de noul eseu al dumneavoastră şi de altele, multe, pe care vi le-a editat şi reeditat, a pus pistolul în „mâna" naţionalismului, ca în mâna unui asasin în serie! Iar la eseul dvs., dânsul şi alţi doi parteneri ai „dezbaterii" făceau trimiteri ca la un clasic în viaţă.
Domnule Boia, să vă învinuiesc că în acest din urmă eseu aţi „expediat" istoria strămoşilor noştri reali împotriva evidenţelor din izvoarele istorice pe care, în graba „parcurgerii" materiei le-aţi „uitat"? Nu, nu vă învinuiesc. Ci adaug, chiar în „sprijinul" dumneavoastră, că aşa au făcut şi alte feţe mai „subţiri" şi de rang înalt, care, ca şi dvs., văd în Dacia edenică zona barbariei şi a întunecimii, aproape de animalitate..., civilizaţia antică restrângându-se - evident, nu? - la „lumea greco-romană". Or, dumnule Boia, cum a spus-o acelaşi erudit, citat mai sus, Dacia noastră a fost, în Europa - precum confirmă izvoarele istorice abordate profesional şi responsabil! -, „polul civilizaţiei şi al spiritualităţii" (s.n.). Iar despre această patrie a poporului primordial - arienii/pelasgii -, un alt erudit, „pui de dac" din Haţeg, Miron Scorobete, poet şi om de ştiinţă, ne-a dat o capodoperă, „Dacia edenică", nume deja intrat în „circuit", alături de celelalte nume sublime: „Ţara Zeilor", „Ţara Soarelui", carte aflată la a doua ediţie iar o a treia ediţie este gata pentru tipar. Mai adaug, tot în „sprijinul" dumneavoastră, că însuşi Ministerul de resort, conformându-se unor „sugestii" „mai înalte", din „alternativele" celui mai important manual de profil al învăţământului preuniversitar (clasa a XII-a), „coordonate" de titraţi universitari, „manuale alternative" editate în anul „de referinţă" 2007 - an în care „demnitari" ai Neamului ne-au cedat şi Suveranitatea naţională cu de la ei putere -, Ministerul, deci, a eliminat, pur şi simplu, istoria strămoşilor noştri reali. Astfel ca elevii, dar şi educatorii lor - profesori, părinţi, bunici, fraţi şi surori mai mari, prieteni şi cunoscuţi -, ca şi orice om care mai vrea să mai cunoască şi „ceva" istorie, să înveţe, de acum înainte, că noi ne-am născut după anul 106, ca tânăr şi nobil popor... roman. Deci, domnule Boia, pe cine să învinuiesc mai întâi?
Să-l mai învinuiesc pe domnul. Boia că a „expediat" la fel Evul Mediu al istoriei naţionale? Nu, n-o s-o fac, căci în anii din urmă au apărut, chiar printre titraţi, tineri sau mai puţini tineri, destui denigratori ai istoriei naţionale, în „vizor" intrând, cu deosebire, personalităţi emblematice de Voievozi şi Domni care - vezi, Doamne! -, conştientizându-şi „micimea", nici nu îndrăzneau - cum ziceţi şi dvs.! - să se intituleze regi, mulţumindu-se cu apelativul de „principi". Şi nu întâmplător Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul sunt cel mai frecvent „încondeiaţi" de respectivii „ştiinţifici".
Să-l mai învinuiesc pe domnul Boia că, în acest eseu, este complet străin de abordarea ştiinţifică a conceptelor fundamentale de Naţiune şi Naţionalism? Nu, nu-l învinuiesc! Căci sunt încă atâţia „ştiinţifici" care au rămas prizonieri ai viziunii staliniste - în fond, comunisto-masonice - asupra respectivelor concepte, prizonieri şi ai dicţionarelor şi manualelor de tristă amintire care au incriminat şi unele încă incriminează naţionalismul - acest sentiment sacru al oricărui nativ care se revendică de la o naţiune ca de la o mamă sfântă, gata s-o slujească şi s-o apere până la sacrificiul suprem, dar care nativ nutreşte sentimente similare pentru toate naţiunile lumii, surori bune ale maicii sale sfinte din florilegiul planetar al naţiunilor.
Şi încă să-l învinuiesc pe dl. Boia pentru aruncarea în derizoriu a geniului nostru naţional, Mihai Eminescu? Nu, pentru că, direct sau indirect, au fost şi mai sunt autori - şi mai „,mari" şi mai pigmei - ai acestei blasfemii, slujitori ai unei încrâncenate strategii a denigrării culturii naţionale! Pe cine să învinuieşti mai întâi? Inclusiv ziua naţională a României, 1 Decembrie şi imnul de Stat au fost contestate şi denigrate pe larg de feţele „subţiri" de azi.
În sfârşit, să-l învinuim pe „istoricul" Lucian Boia că de la înălţimea universitară la care a ajuns nu a conştientizat până acum încotro merge omenirea? Nu, pentru că sunt încă atâţia, chiar titraţi, care nu-şi „bat capul" cu „grijile lumii", important fiind să le meargă lor bine...
Să-l lăudăm, în schimb, pe domnul Boia pentru osanalele la adresa celui mai „ilustru" dintre străinii „binefăcători", Carol I, din nou ajuns pe masa de lucru a istoricilor „binevăzuţi" de regimul politic? Nici asta n-o facem, amintindu-ne că după crima politică a detronării Domnului Unirii Principatelor, Alexandru Ioan Cuza, ofiţerul prusac, ajuns „incognito" în ţară, efectiv a uzurpat tronul alesului Ţării de la 1859, cu consensul „ciocoilor vechi şi noi". Iar aceştia, la rândul lor, au beneficiat perpetuu de „îngăduinţa" Majestăţii Sale. Şi astfel, cum s-a exprimat Eminescu, „Spuma asta 'nveninată, astă plebe, ăst gunoi/ Să ajung' a fi stăpână şi pe Ţară şi pe noi?". Iar pe monarh l-a „mângâiat" cu un cuvânt greu de conţinut în contextul politic: „Carol îngăduitorul". Care îngăduise şi păguboasa şi jenanta „afacere Strousberg". Şi „îngăduinţa" a ajuns până în 1907, când, parcă „supărat" că ridicarea flămânzilor a „umbrit" oarecum fastuosul „jubileu" din 1906, cu permisiunea sa şi sub acoperirea manifestului regal „au câştigat ciocoii războiul lor cu Ţara..." (Tudor Arghezi). În acest an de tragică referinţă, discipolul lui Eminescu, Alexandru Vlahuţă, i-a făcut „bătrânului rege" un portret de zile mari, cu care să se mândrească în veci. Şi să nu uităm că într-o scrisoare din septembrie 1914, după Consiliul de Coroană din august, scrisoare rămasă neexpediată dar ajunsă, secret, la destinatar, „bătrânul rege" al României, după o Domnie de 50 de ani îi comunica vărului său, împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, că, nefiind susţinut în Consiliu pentru intrarea României în război de partea Puterilor Centrale, el a hotărât „de a renunţa la Domnie", preferând „să rup cu un trecut întreg pentru ca numele meu să rămână nepătat", mai scump fiindu-i „altarul onoarei" decât acel „întreg trecut" de Domn şi Rege al României[1] Deci, „căpitanul" părăsea, primul, vasul care urma să se confrunte cu furtuna! Cum este apreciat un asemenea „ilustru" căpitan, d-le Boia?
Ulterior, cu excepţia regelui Ferdinand şi a reginei Maria, multe şi grave păcate au apăsat şi apasă etern asupra urmaşilor lui Carol I de Hohenzollern Sigmaringhen, păcate prea repede „uitate" de noii lăudători cu memorie scurtă: perioada interbelică, „nebuniile" regale ale lui Carol al II-lea, anul negru 1940 şi ordinul de retragere a armatei române din Basarabia şi Cadrilater, mai nou momentul 23 august, benefic tuturor, numai românilor nu, la care Mihai I şi-a dat testul maxim al valorii sale ca om şi monarh, cu tragedia celor cu peste 170.000 de soldaţi români făcuţi prizonieri de Rusia sovietică, asasinarea Mareşalului Ion Antonescu, comunizarea României etc, etc, etc.
La nivelul la care a ajuns acum celebritatea domnului Boia, acest din urmă eseu nu pare a fi o carte oarecare în noul context, ci pare a fi un adevărat „cuvânt de ordine" de cum trebuie să se scrie istoria ţării noastre de acum înainte. Şi cum ne învaţă autorul? Dânsul critică România şi întreaga ei istorie, „veacurile" de „mitologie naţională" dar şi, pe drept, derapajele „tranziţiei" post-decembriste, scoţând ca principal vinovat „felul de a fi" al „românului", iar nu pe „vânduţii de acasă" şi pe „mâncăii străini", cum le-a spus o tristă poetă din „trista ţară basarabă", Leonida Lari. Domnul Boia critică agresiv România şi pe români pentru că - i se pare domniei sale - ţara şi oamenii ei se „încăpăţânează" să fie altfel decât lumea, adică să rămână în „coada cozii"!
Amintiţi-vă - şi dvs., domnule Boia, şi cei care vă urmează - vorba „cronicarului": „De aceste basme să dea seama ei şi de această ocară. Nici iaste şagă a scrie ocară unui neam, că scrisoarea iaste un lucru vecinicu. Cându ocărăsc într-o zi pe cineva iaste greu a răbda; dară în veci? Eu voi da seama de ale mele, câte scriu".[2]
Şi, domnule Boia, Statul naţional, la care tot faceţi trimitere cu atâta ironie şi cu [2]atât de multe semne de întrebare, Statul naţional unitar român, atât de mult contestat de anumite „elite" culturale, universitare şi politice de azi, de liderii unei anumite minorităţi vehemente şi revizioniste, prezentă frecvent şi laudativ în eseul dvs, a fost clădit, de-alungul timpului, cu sacrificiul suprem al multora dintre români. Numai ei şi-au dorit, atât de mult, unitatea politică, în graniţe reale, alături de unitatea religioasă, strămoşească, ortodoxă, şi nu altcineva. Cu atât mai puţin unele minorităţi naţionale atât de mult regretate de dvs.
Nicolae Iorga, în 1940, când România Mare, constituită în graniţe fireşti, naturale şi istorice, la 1 Decembrie 1918 prin sacrificiul de veacuri al naţiunii române, era ameninţată cu destrămarea (ceea ce s-a şi întâmplat în scurt timp), datorită aceloraşi politicieni - „vânduţii de acasă" -, în frunte cu Carol al II-le, dar şi „jocului" periculos al occidentului politic, avea, ca istoric, soluţia valabilă şi azi şi totdeauna: „Înapoi la naţiune.", de la care ne „vine totul", căci ea, naţiunea, conservă întrânsa speranţa şi forţa de renaştere, inclusiv pentru reconstituirea Statului naţional.[3] Încă nu am ajuns într-un moment ca acela din 1940. Asta nu înseamnă că suntem departe de el, dacă observăm cu atenţie evoluţia politică internă şi internaţională, context în care regretatul mare poet contemporan, Adrian Păunescu, văzând şi simţind ce se întâmplă (1992), atenţiona şi, în acelaşi timp, vedea speranţa în aceeaşi „rădăcină" istorică, NAŢIUNEA: „O, ţara ţăranului mort,/ Ai început s-aduci grâu din import,/ Vezi să nu cumva să te zbaţi/ Să cumperi şi ceva Munţi Carpaţi/ Şi să vină vreun prim ministru dezinvolt,/ Ca să importe ceva Mureş şi ceva Olt ... Ţară-n ţărână sub mână păgână/ Măcar rădăcină să-ţi mai rămână./ Când o fi şi-o fi şi poate ne-om înzdrăveni,/ Să facem din noapte zi/ Şi din moarte nuntă/ În patima cruntă/ Şi să se scoale Neamul/ Şi râul şi ramul/ Şi să se-audă din fiecare sat,/ Ca un ecou fidel şi curat,/ Ca un parastas retehnologizat./ Adevărat, adevărat a-nviat!"[4] Cu fiecare volum de poezii, marele poet Adrian Păunescu a chemat şi a murit chemând: „Deşteaptă-te române!"
Eseul profesorului universitar dr. Lucian Boia, profesor la prima facultate de istorie a României, reprezintă o denigrare a naţiunii române, de la strămoşii reali până în contemporaneitate, a istoriei şi culturii acesteia; din punct de vedere ştiinţific, acest eseu „conferă" autorului compromitere profesională. Este cu atât mai grav cu cât domnia sa, dar nu numai, „formează", într-un asemenea spirit, generaţii de studenţi români, chemaţi şi datori să-şi slujească şi să-şi apere ţara prin adevăr istoric până la sacrificiul suprem. Iar anumite canale media şi editori îl cultivă ca pe un oracol. Până când?
Iar în final, domnul Boia, printre semnalele de alarmă trase de nenumărate ori în istorie, ca un „istoric" ce nu-şi asumă răspunderea firească atunci când îi aştepţi soluţiile de îndreptare pentru prezent şi pentru perspectivă, ne declară ritos şi supărat pe toţi şi pe toate în ultimul aliniat al eseului: „În ce mă priveşte, n-am nici o soluţie şi nu ştiu dacă există vreuna, în afară de aşezarea lucrurilor în timp. Multe depind de mersul omenirii în ansamblu. N-avem nici cea mai mică idee încotro merge Europa, încotro merge lumea. Competenţa istoricului - şi aceasta, relativă - se opreşte la ziua de azi. Ziua de mâine nu-i aparţine" (s.n.).
Halal etică şi răspunere de istoric!
„A greşi este omeneşte, a persevera în greşeală este diabolic!" (Dicton latin)
------------------------------------------------------------[1] Monarhia de Hohenzollern văzută de contemporani, Ed. Politică, Bucureşti, 1968, p. 263-264.
[2] Miron Costin, Opere, ed. P.P. Panaitescu, Editura pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1958, p. 243.
[3] „Neamul Românesc"/ 17 mai 1940.
[4] Adrian Păunescu, „Parastasul", Cartea cărţilor de poezie, ediţia a doua, revăzută, adăugită şi actualizată. Ed. Păunescu, Fundaţia Iubirea, Fundaţia Constantin, Bucureşti, 2003, p. 912.
Un comentariu:
- Riddickspunea...
- Autorul (G.D. Iscru) are reminiscențe național-comuniste (cealaltă variantă a propagandei, "în oglindă" cu deconstructivismul lui Boia), dar critica la Boia se justifică.
Lucian Boia ("demitizatorul" istoriei României, 2002): "Problema noastră este că avem o mitologie istorică defazată în raport cu mitologia europeană. Se construiește o întreagă mitologie istorică europeană. Ieșim încetul cu încetul din faza națiunilor. Intrăm în faza construcției europene. Se poate vorbi, de pe acum, cum construcțiile istorice și discursurile istorice se adaptează la ceea ce se dorește să fie Europa. Asistăm la un dublu joc. Pe de o parte, sigur e integrarea europeană, față de care ne arătăm și suntem într-un fel atașați. Pe de altă parte, însă, auzim un discurs naționalist de toată frumusețea în materie de istorie, care nu se lipește de proiectul nostru de integrare europeană. Ăsta este dublul discurs. Astfel, un istoric foarte oficial cum este profesorul Scurtu scria, în ziarul Adevărul, că istoria românilor trebuie să revină la ceea ce este ea cu adevărat, să aibă patru piloni: vechimea, unitatea, continuitatea și independența. Poate că acestea sunt, nu spun că nu, dar sunt exact cei invocați în anii lui Ceaușescu. Ceea ce am constatat totuși în aceasta înșiruire este că lipsește orice referire la Europa. Toate sunt mituri naționale. Independența este iarăși un mit al sec. al XIX-lea. În Evul Mediu nu exista conceptul de independență, iar astăzi, mă întreb, de ce trebuie insistat chiar atât de tare pe independență când independența este ceva ce, încetul cu încetul, se pierde și nu numai în cazul românilor. Și Germania și Franta își pierd independența, nu mai au nici măcar monedă națională. Dacă facem construcția europeană, nu cred că mitologia independenței este prima care trebuie pusă înainte. Construcția europeană e inevitabilă, sigur, pastrându-ne ceea ce avem de păstrat, trăsăturile noastre naționale și atâtea alte lucruri. În contextul european nu se mai poate vorbi de o independență în sensul național, în sensul forte al termenului care corespunde epocii națiunilor, epocii statelor naționale".
http://www.fundatiahoriarusu.ro/mituri-simboluri-manipulare-istorie-economie-si-politica-in-romania-de-astazi.html
No comments:
Post a Comment