ROSTonline.ro - Castelul din spatele cârciumii cotidiene
Astfel ar putea fi definită România care a votat la locale. Izul generalizat de cârciumă e străpuns arareori de câte o “nebunie” pozitivă care se încăpăţânează să mai spere, să se lupte. Pe planul grosier, acelaşi carusel politic se învârteşte mai departe iar ţara s-a înroşit mai abitir ca în 1990. Abuzurile “portocaliilor” (aceştia fiind priviţi de mulţi drept “răul ceva mai mic”) s-au întors în cele din urmă împotriva lor. Exasperarea şi frustrarea cetăţenilor şi-a spus cuvântul. Cu foarte mici excepţii, peisajul politic e deprimant. Culorile dominante, adică roşul urmat la mare distanţă de portocaliu, restul fiind practic inexistente, au devenit, paradoxal, simboluri ale dezolării, ale unei stagnări plumburii. Nu sunt culori cu adevărat vii, ci simboluri de ciuperci otrăvite, pe care blestemul defunctului regim comunist ni le-a lăsat drept moştenire. Şi totuşi … ele încă îi mai atrag cu nuanţele lor ţipătoare pe cei naivi sau pe cei care nu sunt în stare să ridice privirea înspre un alt orizont. Adică, din păcate, pe majoritatea românilor.
Degradarea morală tinde să atingă cote maxime, depresia colectivă la fel. Doar rotind acelaşi carusel, prin voturi de protest, nu vom face altceva decât să ne înşurubăm şi mai adânc în mocirla în care ne zbatem din 1990 încoace. Atunci măcar existau speranţe, existau forţe care promiteau, alianţe care păreau a fi o alternativă de viitor. Din păcate, ele au eşuat într-un mod lamentabil şi iresponsabil. Acum lucrurile stau diferit. Însănătoşirea României pare a fi nevoită, în acest moment, să pornească aproape de la zero. Totul e întors pe dos, parcă o întreagă lume interlopă a ieşit din penumbră şi mişună acum la lumina zilei. România zilei de azi a devenit un spaţiu al mediocrităţii, al imposturii generalizate, al parvenitismului şi al şmecheriei de bodegă. Acestea au triumfat şi exultă acum, după alegerile locale, iar lucrurile nu ar fi fost cu mult diferite nici dacă proporţia dintre roşu şi portocaliu ar fi fost alta.
În acest peisaj de coşmar, trebuie să fii aproape nebun ca să mai fii capabil de speranţă. Alte culori care să se poată impune într-un termen relativ scurt nu se zăresc la orizont. Şi totuşi, numai “nebunia” unui Don Quijote ne mai poate salva din această “cârciumă” în care ne facem veacul. Să fie oare aceasta numai atât, numai ceea ce pare la prima vedere? Sau depinde numai de noi să percepem castelul ascuns în spatele zidurilor sordide şi afumate de reziduurile unei istorii funeste?
“În virtutea dumnezeieştei puteri concedată omului de a defini lucrurile, Don Quijote, prin urmare, neagă o realitate a planului, a nivelului unde şi el se află şi în consecinţă e nebun. E însă şi realist, zdravăn la minte, deoarece castelul tot castel a rămas în lumea esenţială, arhetipală, adevărată (adevărată, nu reală) printre modele, acoperindu-se doar cu vălul magiei şi putând în orice clipă fi restabilit, restaurat, repus, reintegrat în starea sa iniţială printr-un act de revenire la adevăr şi de repudiere a lumii acesteia, greşite.” (N. Steinhardt)
Trebuie să fim capabili, în primul rând lăuntric, de a nega impostura, de a respinge mocirla şi de a restaura adevărul. Nu aceasta, care ne este arătată zi de zi în mass-media, e România adevărată. Votul de acum, ca şi întreaga atmosferă, se datorează în mare parte şi unei mistificări sistematice. Românii se cred într-o cârciumă, pentru că acest lucru le este inoculat pe toate canalele. Capacitatea unei izbucniri de demnitate este sugrumată prin picătura chinezească de trivial care zi de zi erodează adevăratele valori.
România va putea renaşte numai atunci când va reuşi să-şi descopere castelul ascuns în spatele cârciumii cotidiene. Numai atunci când va ajunge să se identifice cu memoria celor care au clădit, mulţi dintre ei cu trupurile sau cu jertfa lor, alţii cu inspiraţia şi inteligenţa, cu credinţa şi cu dragostea lor, acest edificiu al României adevărate, cu fruntea înălţată spre soare.
Testament politic
Ea consta, pentru oricine paseste peste pragul Securitatii sau altui organ de ancheta, in a-si spune cu hotarare: in clipa aceasta chiar mor. Ii este permis a-si vorbi consolandu-se: pacat de tineretele ori vai de batranetele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am sa le mai beau, de cartile pe care n-am sa le mai citesc, de plimbarile pe care n-am sa le mai fac, de muzica pe care n-am sa o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur si ireparabil: de-acum incolo sunt un om mort.
Daca asa gandeste, nesovaitor, insul e salvat. Nu I se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi amenintat, santajat, amagit, imbrobodit. De vreme ce se considera mort, nimic nu-l mai sperie, imbrobodi, atrage, atata. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are - fiindca nu mai spera, fiindca a iesti din lume - dupa ce jindui, ce pastra sau redobandi, pe ce isi vinde sufletul, linistea, onoarea. Nu mai exista moneta in care sa-i poata fi achitat pretul tradarii.
Se cere insa, fireste, ca hotararea sa fie ferma, definitiva. Te declari decedat, primesti a te invoi cu mortii, desfiintezi orice speranta. Te poti regreta, ca doamna d'Houdetot, poti regreta, insa aceasta sinucidere morala si prin anticipatie nu da gres. Riscul unei cedari, al consimtirii la denunt, al unei recunoasteri fanteziste a pierit cu desavarsire.
Un asemenea om, aflat la marginea societatii, e si el imun: nici asupra lui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. Il pot oricand inchide, hartui, dispretui, batjocori: dar le scapa. Odata pentru totdeauna a consimtit a-si trai propria viata conform exemplului si modelului unui perpetuu azil de noapte. Din saracie, neincredere, neseriozitate si-a facut un crez; se aseamana unui animal salbatec, unei fiare jigarite, unui talhar la drumul mare. E Ferrante Palla al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Calinescu. E un iurodivii laic, un drumet neplictisit (iar Wotan coborand pe acest pamant ce nume poarta? Der Wanderer), un jidov ratacitor.
Si-i slobod la gura, vorbeste de istov, da glas celor mai primejdioase anecdote, nu stie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rosteste adevaruri pe care ceilalti nu-si pot ingadui se le sopteasca. E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabula - si ea indrazneata - a lui La Fontaine: habar nu are de zgarda.
E liber, liber, liber.
si Vladimir Bukovsky
In martie 1939, Churchill ii spune Marthei Bibescu: "Va fi razboi. Praf si pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pandeste pe toti. Iar eu simt ca intineresc cu douazeci de ani".
Cu cat iti merge mai rau, cu cat greutatile mai imense, cu cat esti mai lovit, mai impresurat ori mai supus atacurilor, cu cat nu mai intrevezi vreo nadejde probabilistica si rationala, cu cat cenusiul, intunerecul si vascosul se intensifica, se puhavesc si se incolacesc mai inextricabil, cu cat pericolul te sfrunteaza mai direct, cu atat esti mai dornic de lupta si cunosti un simtamant (crescand) de inexplicabila si covarsitoare euforie.
Esti asaltat din toata partile, cu forte infinit mai tari ca ale tale: lupti. Te infrang: le sfidezi. Esti pierdut: ataci. (Asa vorbea Churchill in 1940). Razi, iti ascuti dintii si cutitul, intineresti. Te furnica fericirea, nespusa fericire de a lovi si tu, fie chiar infinit mai putin. Nu numai ca nu deznadajduiesti, ca nu te declari invins si rapus, dar si gusti din plin bucuria rezistentei, a impotrivirii si incerci o senzatie de navalnica, dementa voiosie.
Solutia aceasta, fireste, presupune o tarie de caracter exceptionala, o conceptie militara a vietii, o formidabila indarjire morala a trupului, o vointa de otel innobilat si o sanatate spirituala adamantina. E probabil ca presupune si un duh sportiv: sa-ti placa batalia in sine - incaierarea - mai mult decat succesul.
E si ea salutara si absoluta, deoarece e bazata pe un paradox: pe masura ce ei te lovesc si-ti fac mai mult rau si-ti impun suferinte din ce in ce mai nedrepte si te incoltesc in locuri mai fara iesire, tu te veselesti mai tare, tu te intaresti, tu intineresti!
Cu solutia Churchill se identifica si solutia Vladimir Bukovsky. Bukovsky povesteste ca atunci cand a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut inchide un ochi toata noaptea. Firesc lucru, isi va spune cititorul cartii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranta, frica, emotia. Dar Bukovsky urmeaza: n-am putut dormi de nerabdare. Abia asteptam sa se faca ziua, sa fiu in fata lor, sa le spun tot ce cred eu despre ei si sa intru in ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam inchipui.
Iata de ce n-a dormit: nu de teama, de ingrijorare, de emotie. Ci de nerabdarea de a le striga adevarul de la obraz si de a intra in ei ca un tanc!
Cuvinte mai extraordinare nu cred sa se fi pronuntat ori scris vreodata in lume. Si ma intreb - nu pretind ca e asa cum spun eu, nu, catusi de putin, ma intreb doar, nu pot sa nu ma intreb - daca nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzand fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori si cel putin cateva miliarde de planete in jurul acestor sori, daca nu cumva toate spatiile, distantele si sferele acestea masurate in ani-lumina, parseci si catralioane de mii de mile, toata viermuirea aceasta de materie. Astri, comete, sateliti, pulsari, quasari, gauri negre, pulberi cosmice, meteori, mai stiu eu ce, toate relele, toti eonii, toate timpurile si toate cuantumurile spatio-temporale si toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinta si exista numai pentru ca sa fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.
Altele pentru a iesi dintr-o situatie-limita, dintr-un univers concentrationar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau camera de ancheta, din teama si panica, din orice cursa de soareci, din orice cosmar fenomenal nu stiu sa existe. Numai acestea trei. Insa oricare din ele e buna, suficienta si izbavitoare.
Luati aminte: Soljenitsyn, Zinoviev, Churchill, Bukovsky. Moartea consimtita, asumata, anticipata, provocata; nepasarea si obraznicia; vitejia insotita de o veselie turbata. Liberi sunteti sa alegeti. Dar se cuvine sa va dati seama ca - lumeste, omeneste vorbind - alta cale de a infrunta cercul de fier - care-i in buna parte si de creta (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul dictaturii e o fantasma: frica) - e foarte indoielnic sa gasiti.
Veti protesta poate, poate, considerand ca solutiile subinteleg o forma de viata echivalenta cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicand riscul mortii fizice in orice clipa. Asta asa este. Va mirati? Pentru ca nu l-ati citi pe Igor Safarievici, pentru ca inca nu ati aflat ca totalitarismul nu e atat inchegarea unei teorii economice, biologice ori sociale cat mai ales manifestarea unei atractii pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot incadra in haul totalitar e simplu: ei iubesc viata, nu moartea.
Moartea, insa, cine, Singur, a invins-o? Cel ce cu moartea o a calcat.
No comments:
Post a Comment