PRĂBUŞIREA UNIUNII EUROPENE NU ESTE O CATASTROFĂ, ESTE O OPORTUNITATE ISTORICĂ

PRĂBUŞIREA UNIUNII EUROPENE NU ESTE O CATASTROFĂ, ESTE O OPORTUNITATE ISTORICĂ

http://www.bursa.ro/?s=international&articol=151857

O nouă primăvară în Europa?

BURSA 13.12.2011

Călin Rechea

Liderii europeni nu au învăţat nimic din istorie. Nici măcar din înţelepciunea populară, care spune că, pentru a ieşi dintr-o groapă, trebuie mai întâi să te opreşti din săpat.

În opinia lui Jonathan Weil, jurnalist la Bloomberg, "comedia fără sfârşit reprezentată de criza datoriilor suverane din Europa a ajuns în momentul său Otter". Eric "Otter" Stratton, un personaj principal al filmului "Animal House", declara "eroic", într-un moment de cumpănă al "frăţiei" sale din facultate, că "această situaţie cere în mod absolut ca cineva să facă un gest cu adevărat zadarnic şi prostesc".

Zadarnic şi prostesc este şi noul acord european, în condiţiile în care nu rezolvă cu nimic problema gravă a datoriilor, publice şi private, cu care se confruntă Europa. Oare chiar mai crede cineva că Europa va deveni "o fortăreaţă a sustenabilităţii fis-cale", după cum declara recent noul premier al Spaniei?

Până când vor ajunge la iluzoria fortăreaţă, liderii europeni se confruntă cu "ameninţarea referendumurilor multiple", conform unui articol de pe site-ul EUobserver.

Tristă şi penibilă a ajuns "democraţia" europeană, dacă referendumul este privit ca o ameninţare. Printr-o ironie amară, Ministerul de Interne din Germania a lansat recent o investigaţie pentru a determina dacă un partid de extremă dreaptă (n.a. Partidul Naţional Democratic) "trebuie să fie interzis pentru convingerile sale antidemocratice", după cum ne informează Associated Press. Unde sunt marii autori ai teatrului absurdului, când ai nevoie de ei? Dar poate că, în condiţiile actuale, chiar şi un Eugen Ionescu s-ar declara învins de realitate şi s-ar face mecanic auto.

Ambrose Evans-Pritchard, un veteran al cotidianului The Telegraph, şi-a pierdut cumpătul în faţa acestei farse şi a scris un articol despre "Idioţii Europei şi tratatul lor pros-tesc". Îl citesc de peste 10 ani pe Evans-Pritchard şi nu îmi amintesc să fi folosit vreodată un astfel de limbaj, mai ales în condiţiile în care jurnalistul nu a fost unul dintre euroscepticii feroce ai ultimului deceniu, ba chiar a şi promovat ideea unei Europe Unite.

"Liderii Franţei şi Germaniei au scos, mai mult sau mai puţin, cu buldozerul Marea Britanie din Europa, pentru un tratat care nu oferă absolut nicio soluţie crizei actuale sau unei crize viitoare", mai scrie Evans-Pritchard, care se consolează cu ideea că "micuţul isteric şi vanitos de la Elysée" va fi nevoit să plece în curând.

După ce, în urmă cu câţiva ani, res-pingea cu vehemenţă orice avertis-ment privind iminenţa unei crize istorice pentru zona euro şi îi cataloga drept iresponsabili pe cei care exprimau astfel de opinii, preşedintele Franţei vine şi ne spune că "riscul unei explozii a Europei nu a fost niciodată aşa de mare".

Bineînţeles că Sarkozy face o greşeală intenţionată prin aceste declaraţii, al căror singur scop este terorizarea unei populaţii tot mai confuze şi mai îngrijorate în faţa unui viitor incert. Explozia, care pare tot mai inevitabilă, nu este a Europei, ci a Europei lor, a Uniunii Europene, un monstru birocratic şi autoritar, care sufocă liberatea cetăţenilor săi şi orice iniţiativă privată.

Dacă, printr-un miracol al vreunui zeu înfuriat, "Uniunea Europeană" îşi continuă drumul conform viziunii lui Sarkozy, Rompuy sau Merkel, viitorul de aur al europenilor este cel descris de George Orwell în romanul său "1984".

EUobserver mai scrie că "liderii UE au îmbrăţişat < compactul fiscal > cerut de banca centrală", iar Herman Van Rompuy este convins că "UE poate evita o schimbare a tratatului printr-un artificiu juridic". Van Rompuy nu ne-a explicat, din păcate, cum se poate construi o fortăreaţă fiscală şi cât de solidă poate fi aceas-ta dacă fundaţia ei este deja măcinată de fraudă.

Iar apoi, care vor fi bastioanele măreţei fortăreţe? Franţa, Spania sau Italia? După aceste răutăţi gratuite, ne întorcem, bineînţeles, către Germania. Dar...

În Raportul asupra Stabilităţii Financiare Globale din septembrie 2011, datele FMI indică un grad de leverage de 32:1 pentru băncile din Germania (n.a. raportul dintre active şi capital), egal cu cel al băncii de investiţii Lehman Brothers înainte de faliment.

Conform rezultatelor ultimului test de stres de la European Banking Authority, băncile din Germania au nevoie de capital suplimentar în valoare de 13,1 miliarde de euro. Datele Institutului de Studii Economice din Germania arată un necesar de recapitalizare de peste 10 ori mai mare, după cum scrie Graham Summers de la Phoenix Capital Reserch. Cine credeţi că are dreptate, în condiţiile în care o reducere a valorii activelor cu 3,1% trimite în faliment sistemul bancar al Germaniei?

Deocamdată autorităţile de la Berlin au reactivat Agenţia Federală pentru Stabilizarea Pieţelor Financiare, dar este suficient? Axel Weber, fostul preşedinte al Bundesbank sacrificat în numele viitorului luminos al Europei Unite, declara, destul de recent, că datoria publică totală a Germaniei se apropie de 200% din PIB, dacă se iau în considerare toate datoriile statului.

Cifrele oficiale indică o datorie publică de 84% din PIB la sfârşitul anului 2010, în creştere de la 61,2% în 1999, când a fost înfiinţată zona euro. Cine a împiedicat guvernul de la Berlin să respecte până acum pragul datoriei publice specificat în tratatele europene?

Înainte ca liderii europeni să îndeplinească cerinţele Băncii Centrale Europene (n.a. nu era BCE independentă, apolitică şi îi era interzis, tot prin tratatele europene, să cumpere obligaţiuni guvernamentale?), Mario Draghi a anunţat o nouă reducere a dobânzii de politică monetară şi injecţii de lichiditate nelimitate pentru bănci, dar nu şi extinderea programului de achiziţii pentru obligaţiunile guvernamentale. Poate că Draghi ar fi trebuit să ia nişte lecţii de la Giorgio Armani şi să învăluiască într-un alt stil acest şantaj ordinar.

După comunicatul de presă al BCE, aurul şi argintul au început să urce vertiginos. Nu a durat mult şi preţul metalelor preţioase s-a prăbuşit. De ce? Nu era normal ca valoa-rea adevăraţilor bani să crească, în faţa acestui nou tsunami monetar? Poate că da, dar noul plan de salvare este mult prea preţios pentru a se împiedica de o relicvă barbară. Market News International, o subsidiară a Deutsche Boerse, a publicat o ştire conform căreia Bank for International Settlements, Bank of England şi Federal Reserve au vândut aur după creşterea preţului acestuia. Adică manipularea preţului aurului nu mai este doar o teorie a conspiraţiei?

Agenţia Standard & Poor's a fost aspru criticată de autorităţile europene pentru îndrăzneala de a pune sub observaţie, pentru degradare, ratingurile suverane ale ţărilor din zona euro. Guvernatorul Băncii Austriei, Ewald Nowotny, a declarat că "decizia S&P este motivată politic".

Dar nu tot politic sunt motivate şi intervenţiile BCE, care au ca scop întârzierea manifestării deschise a "legii gravitaţiei financiare"? Se pare că astfel înţelege Banca Centrală Europeană să-şi manifeste atitudinea responsabilă în faţa crizei, după un deceniu de menţinere a dobânzilor la un nivel scăzut artificial, care a creat iluzia bunăstării, pe fondul supraîndatorării statelor, firmelor şi populaţiei.

Fără îndoială că scopul nobil al stabilizării Europei scuză mijloacele, însă nu am vâzut până acum o explicaţie coerentă a modului în care tipărirea monedei poate substitui incapacitatea de plată.

În numele acestei pretinse stabilizări, autorităţile europene şi marile bănci internaţionale nu uită să ne prezinte "consecinţele teribile ale colapsului eurozonei" şi să ne amintească despre trecutul întunecat al continentului. Dar, oare, cât de îngrozitoare ar fi consecinţele unei menţineri a actualelor structuri pentru viitorul europenilor, a cetăţenilor obişnuiţi, nu a celor care plimbă hârtii prin cancelariile guvernamentale?

Abia de aici putem vorbi de consecinţe teribile, în condiţiile în care actuala structură instituţională a Europei o condamnă la o stagnare perpetuă şi doar amână nesemnificativ colapsul statului social. Oare iau în considerare aşa-zisele autorităţi europene şi posibilele consecinţele neprevăzute ale actualei crize, cum ar fi destrămarea UE nu doar până la nivelul statelor naţionale precedente, ci până la nivelul subdiviziunilor acestora din urmă cu secole?

În 1968 a venit primăvara la Praga, dar mugurii săi au fost imediat striviţi de tancurile sovietice. Poate că o primăvară mult mai îndelungată va începe şi în Europa în 2012, iar autorităţile suprastatale de la Bruxelles nu vor acţiona precum cele de la Moscova şi vor demonstra că civilizaţia europeană nu reprezintă doar o noţiune propagandistică goală, care vibrează doar dacă este spoită cu "banii" ieftini de la BCE.

Notă: Articolul reprezintă punctul de vedere al autorului, nu reflectă sau implică opiniile instituţiei unde acesta îşi desfăşoară activitatea şi nu reprezintă recomandare de investiţie.

CĂLIN RECHEA