Prioritate de dreapta: "Ce este europeismul?" (Václav Klaus, 2006)

What is Europeism?

În ultimii ani, atât în ţara mea, cât şi în străinătate, am vorbit şi scris de multe ori despre europeism, pe care îl consider a fi ideologia dominantă a Europei contemporane. În pofida pluralismului de opinii existente în multe domenii, această ideologie determină, mai mult sau mai puţin, toate evenimentele curente importante din Europa, prin puterea sa excepţională, prin acceptarea sa generală şi prin simplitatea sa periculoasă. Ea determină, predestinează şi dirijează oamenii, chiar dacă mulţi se amăgeasc că sunt complet imuni la influenţa oricărei ideologii.



Când scriam ultimele trei fraze, am căutat mult timp cuvintele potrivite care să clarifice această opinie a mea. Am vrut să sugerez că, chiar şi nominala (adică, formala) libertate de exprimare, care există ca urmare a dezmembrării finale a regimurilor europene totalitare, comuniste şi naziste, nu este suficientă pentru un dialog cu adevărat deschis despre multe probleme, inclusiv dialogul fundamental despre Europa.



Nu pot face o declaraţie, pe care aş face-o plăcere, că a avut loc eliminarea temeinică a autoritarismului din domeniul ideilor. Aroganţa autoritaristă a europenismului, care se face simţită în fiecare zi, este una dintre caracteristicile ferm înrădăcinate ale etapei contemporane a evoluţiei europene. Şi consider această aroganţă autoritaristă, împreună cu intoleranta (şi în multe privinţe suprimatoare a libertăţii) corectitudine politică, în sinergia lor, drept o combinaţie distructivă.



Datorită acestui fapt, suntem la o intersecţie importantă, iar acest lucru nu este mulţumită rezultatelor referendumurilor de anul trecut privind Constituţia Europeană din Franţa şi Ţările de Jos [Olanda], astfel cum diverse persoane cred sau încearcă să ne sugereze. Aceste referendumuri au fost doar proverbialul vârf al aisbergului problemelor ascunse de sub suprafaţă, mai generale şi mai profunde. Să încercăm, prin acest text, să contribuim la clarificarea a ceea ce este cu aceste probleme şi de ce este aşa.



Trebuie să căutăm în lumea ideilor. Chiar dacă este o evoluţie treptată, provenită din spontaneitatea firească a activităţii a milioane de oameni, care pe termen lung domină societatea umană, şi nu constructivismul - un dictat al celor aleşi, "ideile contează". Gândurile, ideile sau ideologiile - mult mai mult decât interesele de moment - influenţează direcţia în care mergem şi, mai ales, spre ce ne îndreptăm. Acesta este motivul pentru care ideile, viziunile, precum şi proiectele ambiţioase bazate pe ele, sunt atât de importante. Cursul evenimentelor din Europa în ultima jumătate de secol este cea mai bună dovadă în acest sens. Îmi pun mie o intrebare - care idei, care viziuni şi care ideologii au cauzat acest curs al evenimentelor ?



Europa din ultimii cincizeci de ani nu poate fi descrisă prin poziţia dominantă a unor - bine descrise în enciclopedii, istoric bine-cunoscute - "isme", deoarece fiecare dintre ele este parţial şi exprimă doar o componentă a realităţii noastre multidimensionale. Gândirea, în Europa, se bazează pe o doctrină mai largă, mai generală, şi, evident, eterogenă. Eu o numesc Europeism. Ea are o serie de caracteristici importante.



Europeismul ca un conglomerat de idei



În discursurile mele şi, deasemenea, în scrierile mele, am subliniat în mod repetat - poate chiar mai mult după participarea mea la o conferinţă foarte inspiratoare a New Europe Group, în ianuarie 2001, la Londra (a se vedea A. Rankin, "What's Wrong with the European Ideal ?", New Europe, London, 2000, care a vorbit despre europeism şi l-a privit ca pe o ideologie de tip cvasi-religios) - că europeismul este "un conglomerat de idei". Este o structură extrem de eterogenă, dar părţile sale individuale nu sunt izolate. Ele au propriile lor interrelaţii interne, foarte importante (fiecare dintre părţile sale le influenţează şi le consolidează pe altele). Deasemenea, spun că europeismul este o doctrină pe care aproape nimeni nu o susţine în mod explicit, şi, ca urmare a acestui fapt, este insuficient detaliată sau formulată sistematic (de facto, numai unii dintre criticii săi vorbesc despre aceasta în mod serios). Din păcate, nu este posibil, pur şi simplu, a se indica referinţe către orice surse clar definite, din care s-ar putea "citi". Mai degrabă paradoxal, s-ar putea spune că textul Constituţiei Europene a fost o anumită expresie "sumară" a europeismului, dar aceasta nu este nici ea o sursă bună, fie pentru că acest text a făcut tot posibilul pentru a suprima multe din caracteristicile şi manifestările importante ale europeismului, fie pentru a le face în mod intenţionat neclare.



Critica europenismului, desigur, există într-o serie de publicaţii - sistematic, de exemplu, în publicaţia lunară în limba engleză "The European Journal", provocator şi cu multe idei neaşteptate, în cartea lui John Laughland "Tainted Source; Undemocratic Origins of the European Idea", mai lejer în cartea observatorului american minuţios şi atent al Europei, John Gillingham, "European Integration 1950-2003: Superstate or New Market Economy ?" (Cambridge University Press, 2003), în extinsa şi în multe privinţe revoluţionara carte a lui Christopher Booker şi Richard North, "The Great Deception - The Secret History of the European Union", din care ediţia în limba cehă a fost publicată în mai 2006, dar chiar şi în aceste publicaţii nu există nicio polemică explicită cu europeismul ca atare.



Interdependenţele dintre diferitele componente ale europeismului au fost recent arătate în mod interesant de John O'Sullivan în articolul său "The EU's Usual Crisis" (Quadrant, decembrie 2005), deşi nici el nu vorbeşte direct despre europeism. El, cu toate acestea, observă existenţa în paralel a celor trei dimensiuni ale gândirii europeiste: economia politică, politica externă şi conceptul de integrare. El formulează o ipoteză după care "cei care sunt în favoarea modelului social-politic european vor tinde să sprijine modelul - 'contragreutate' al Europei în domeniul politicii externe şi modelul supranaţional al integrării europene" (pp 39), şi încearcă să ne arate că nu există nicio conexiune accidentală între aceste aspecte. Pentru el, aceste idei diferite "se amestecă", deşi el adaugă că acestea sunt "tendinţe, mai degrabă decât relaţii absolut ferme" (ibid.).



Aceasta este aproximativ descrierea mea, deasemenea. Eu mai văd interconexiuni interne în acest "conglomerat de idei" şi puterea enormă a sinergiei lor, care decurge din acesta. Datorită acestui fapt, europeismul reuneşte persoane cu viziuni asupra lumii foarte diferite şi le aduce împreună în multe chestiuni specifice. Aceşti oameni, altfel, nu sunt de acord unul cu altul prea mult, dar atitudinea împotriva europeismului (aceştia, din greşeală - în mod intenţionat sau neintenţionat - spun "împotriva Europei") ar fi blasfemie pentru ei toţi. Acest lucru slăbeşte foarte mult orice posibilitate a lor de a critica europeismul. Mi-e teamă că - în situaţia politică cehă, de exemplu - social-democraţii, creştin-democraţii şi civicii, şi poate chiar şi comunişti, acceptă mai mult sau mai puţin ideologia europeismului, deşi nici unul dintre ei nu şi-ar putea admite vreodată "prietenia" în public.



Europeismul este, ca metaideologia europeană din prezent, pentru toţi susţinătorii săi, într-un fel, "flexibil". Se poate adapta, fiind în acord sau în dezacord cu războiul din Irak, dorind impozite mai mari sau mai mici, conciliant sau neconciliant cu interceptarea masivă a convorbirilor telefonice ale cetăţenilor, dorind sau nedorind comerţ cu China, sprijinind sau nesprijinind "parteneriatul civil" şi multe alte lucruri. Anumite "grupări" există, cu toate acestea, în toate aceste atitudini, care sunt aparent fără legătură între ele. Şi astfel de grupări sunt o caracteristică definitorie a acestei metaideologii.



Structura de bază a europeismului



Nu aş dori să încerc vreo ierarhizare verticală (în ceea ce priveşte importanţa), dar este posibil să se structureze orizontal europeismul, în modul următor:



1. Dimensiunea politico-economică (sau socială)



Una dintre componentele-cheie ale europeismului, care în prezent este împărtăşită atât de dreapta europeană political correct, cât şi de stânga (deşi mai puţin în Europa anglo-saxonă decât în cea "continentală" sau germano-franceză) este modelul aşa-numitei economii sociale de piaţă. Cu toate că este, în mod evident, un sistem neproductiv, suprareglementat, demotivant şi excesiv de redistributiv, paternalist, europeiştii îşi păstrează cu încăpăţânare poziţia lor favorabilă faţă de acesta. Ei refuză "pieţe fără adjective", nu doresc "piaţa liberă". Lor nu le place cuvântul capitalism. Ei apără toate tipurile de intervenţii guvernamentale sub sloganul - şi acesta este un termen frumos sugerat de O'Sullivan - "corecţii civilizate ale anarhiei pieţei" (pp. 38).



Să observăm utilizarea, nu lipsită de importanţă, a cuvântului "anarhie". Europeismul nu priveşte piaţa ca pe ceva imperfect - ca tot ce este uman - ci ca pe cel mai bun, cel mai corect, şi cel mai democratic mecanism al interacţiunilor umane. Susţinătorii europeismului nu acceptă învăţătura fundamentală a lui Adam Smith, nici ideile economiştior şi reprezentanţilor altor ştiinţe sociale care l-au urmat. Paradigma de bază a europeismului este "inversată în oglindă" - piaţa este în primul rând anarhie şi guvernul vine să corecteze această anarhie.



Acesta este un trist defect intelectual şi o lacună de personalitate periculoasă a europeiştilor, care nu-şi dau seama că în covârşitoarea majoritate a cazurilor, eşecurile guvernamentale sunt mult mai mari şi mult mai periculoase decât eşecurile pieţei, şi că guvernul nu este o entitate neutră care maximizează bunăstarea cetăţenilor săi, ci un instrument care pledează pentru interese private foarte înguste (ale diferitelor grupuri de interese şi, deasemenea, ale politicienilor şi birocraţilor care urmăresc în mod utilitarist satisfacerea, în principal, a propriilor lor interese). Europeiştii nu îşi dau seama că reglementarea guvernamentală este o armă în mâinile grupurilor de interese influente, bine organizate (şi, prin urmare, vocale), nu un promotor al intereselor unui cetăţean anonim, neorganizat, şi prin urmare aproape fără apărare.



În rezumat, europeismul - în dimensiunea sa politico-economică - se bazează pe:



- refuzul explicit al doctrinei liberale de funcţionare a economiei (şi a societăţii) şi



- credinţa în capacitatea guvernului de a fi un factor "productiv" chiar şi în activităţile care merg dincolo de conceptul său minimal (liberal-clasic).



Europeismul nu vrea să înveţe o lecţie din episodul tragic al comunismului şi din altele, nu mai puţin rele, variante ale societăţii şi economiei administrate central (diferite tipuri de regimuri fasciste sau autoritare). Nici nu învaţă vreo lecţie din experienţa cu europenele "corectări civilizate ale anarhiei pieţei". Le interpretează ca [fiind un] succes extraordinar.



Acest model social european este acceptat deopotrivă de SPD şi CDU din Germania. Este chiar considerat o parte a identităţii culturale în Franţa (cu excepţia câtorva liberali). Scandinavia aproape concurează pentru paternitatea acestui model. În Austria, acesta este privit ca o contrapartidă de dorit la "capitalismul sălbatic" american. Conservatorii britanici au ieşit demult din acest curent, dar eu nu sunt sigur dacă acest lucru va continua, sub noua conducere, care este mult mai politically correct decât cele anterioare. Întrebarea este dacă "noul" ODS (Partidul Civic Democrat [din Cehia]) nu devine mai permisiv în acest sens, deasemenea.



2. Modelul procesului de integrare



Timp de o jumătate de secol a existat o dispută permanentă în Europa, între adepţii modelului liberalizării integrării europene - care s-a bazat în principal pe cooperarea interguvernamentală dintre ţările europene (care şi-au păstrat majoritatea semnificativă a parametrilor sistemelor lor politice, sociale şi economice în propriile mâini), precum şi pe eliminarea tuturor barierelor inutile activităţilor umane la graniţele dintre state - şi avocaţii armonizării (sau omogenizării) modelului integrării, care se bazează pe unirea de sus în jos, orchestrată de către autorităţile UE, cu ambiţia de a nivela toate aspectele vieţii pentru toţi europenii şi să-i aducă într-o entitate supranaţională, care va determina o majoritate covârşitoare de parametri sistemici pentru întreaga Europă integrată, prin organele sale supranaţionale.



Primul dintre aceste modele a fost în cea mai mare parte bazat pe presupunerea că eliminarea acestor bariere va duce la o binevenită competiţie între state, precum şi la o liberalizare consecventă în cadrul fiecărei ţări. Liberalizarea nu ar trebui să vină ca un dictat de la o autoritate centrală înţeleaptă, înzestrată cu calităţi inumane, ci de la interesele individuale ale ţărilor care ar încerca să transforme condiţiile pe care le oferă în unele mai puţin rele decât cele oferite de alte ţări membre. Acest lucru ar trebui să fie o activitate spontană, nu un proiect organizat de sus. Al doilea dintre aceste modele a vrut şi vrea contrariul. În esenţă, nu doreşte ca cel mai bun sistem (unul mai puţin reglementat) să câştige, ci a dorit acceptarea generală a sistemului cel mai reglementat (de către susţinătorii acestei abordări).



În faza iniţială a integrării europene (aproximativ până la începutul erei lui Jacques Delors, la mijlocul anilor '80), primul model prevala, deşi Jean Monnet a vrut ceva diferit conceptual încă de la bun început. În faza actuală este totuşi, în mod evident, cel de-al doilea model cel care a prevalat. Europeismul se identifică pe deplin cu acesta. Este înscris in constituţia Europeană şi acum - după referendumurile din Franţa şi Ţările de Jos - [continuă] prin deplasarea de zi cu zi, "târâş-grăpiş", a Europei, spre o armonizare şi o omogenizare din ce în ce mai mare a persoanelor, precum şi a condiţiilor lor de viaţă, [lucruri] care merg înainte pe tăcute.



Problema integrării are, desigur, multe aspecte parţiale. Unul dintre ele este întrebarea cine sau ce este entitatea de bază (sau cărămida) integrării europene. Este omul (individul, bărbat sau femeie), sau statul ?



Clădirea unei entităţi supranaţionale, care este o ambiţie evidentă şi nedisimulată a europeismului şi a europeiştilor, slăbeşte statele şi consolidează relaţia directă a individului faţă de UE. Slăbirea statului creează un vid. Uniunea Europeană nu este un stat. Aceasta este doar un "set de autorităţi supranaţionale", întrucât statul este o entitate care este, fundamental, prin însăşi natura sa, mai mult decât un set de autorităţi. Este posibil să vă placă sau nu ţara în care trăiţi. Este posibil, de exemplu, să vă bucuraţi pentru ea sau nu la Jocurile Olimpice [de iarnă] de la Torino. Este posibil să o apăraţi cu o armă în mână. Este (de obicei) posibil să îi vorbiţi limba. Este posibil să o veneraţi sau să o urâţi. Nu este posibil, totuşi, să aveţi astfel de relaţii vis-à-vis de un set de autorităţi supranaţionale (pe care J. Delors a dorit să le înzestreze cu proverbialul său "suflet" al UE).



Legat de aceasta, este consolidarea conştientă şi chiar intenţionată a rolului regiunilor vis-à-vis de state, ceea ce duce la regionalizarea Europei şi la anticipaţia europeiştilor, viaţa în nirvana societăţii postguvernmentale. Europeiştii proclamă că ideea unui stat naţional este demult moartă. Prin urmare, ei renunţă la conceptul de bază iniţial, al integrării europene interguvernamentale - principiul unanimităţii - şi apără trecerea la votul cu majoritate ca regulă elementară de luare a deciziilor în cadrul UE.



După cum am menţionat deja, un alt aspect important al modelului europeist este efortul de a introduce - în ceea ce priveşte legislaţia şi cadrul instituţional - un sistem necompetitiv şi, prin urmare, armonizat, în care părţile individuale ale Europei nu s-ar concura între ele, deoarece numai un singur sistem ar prevala în interiorul lor. Practic, totul - cotele de impozitare, prestaţiile de securitate socială, metodele de reglementare, diferite tipuri de "standarde" (de mediu, igienice, veterinare, de muncă, de luptă contra incendiilor, norme de siguranţă, etc) - vor fi armonizate sau omogenizate, sub îndrumarea înţeleaptă a supraveghetorului acestei "unităţi", care este birocraţia UE şi politicienii UE.



Problema este că această armonizare, organizată de sus în jos, poate fi realizat numai în sus. Economiştii o înţeleg, deoarece aceştia sunt familiarizati cu termenul de "rigiditate în jos". Tot felul de lucruri nu pot merge în jos, deoarece interesele investite, adânc înrădăcinate, nu permit niciun fel de mişcare în această direcţie. Noi trebuie să ştim că aceasta înseamnă, în esenţă, creşterea costurilor şi reducerea competitivităţii. Unele ţări europene se confruntă deja cu aceste costuri ridicate şi, asociat cu ele, cu un grad mai scăzut de competitivitate. Politica de armonizare nu este altceva decât o incercare a acestor ţări de a exporta costurile ridicate şi gradul redus de competitivitate spre alte ţări ale UE; în ţările care sunt - din diferite motive istorice - la un nivel diferit de dezvoltare economică, au priorităţi diferite, obiceiuri şi tradiţii, precum şi ambiţii diferite. (Ca fapt divers, trebuie să menţionez că, dacă Uniunea Europeană în ansamblu nu reuşeşte să exporte aceste "costuri" în afara UE, va fi necesară intensificarea protecţionismului european şi creşterea în continuare a discriminării faţă de ţările mai puţin dezvoltate. (Mai multe despre aceasta se poate găsi în discursul meu recent din India "Atitudini dubioase ale ţărilor occidentale vis-à-vis de lumea în curs de dezvoltare"). (www.klaus.cz/clanky/936)



Europeismul este o tendinţă puternic supranaţională, care atacă în forţă, nemilos, principiul interguvernamental.



3. Opinii cu privire la libertate, democraţie şi societate



Europeiştii sunt, deasemenea, caracterizaţi prin poziţiile lor clare în disputele cu privire la democraţia parlamentară sau la societatea civilă (un program care este conceptual diferit de "societatea cetăţenilor liberi") şi în disputele cu privire la democraţie sau post-democraţie. Ei nu preferă proceduri democratice standard. Ei preferă eficienţa luării deciziilor în mod pragmatic (prin simplificarea procedurilor de luare a deciziilor, care pot fi, fără îndoială, lentă şi costisitoare). Ei preferă colectivitatea în locul indivizilor (precum şi drepturile colective celor individuale), parteneriatul social (diferite tipuri de sindicalism sau corporatism), şi democraţia clasică, corporatismului. Deasemenea, este în întregime evident ce poziţii sprijină europeiştii în disputele cu privire la importanţa diferitelor "isme" post-democratice, cum ar fi multiculturalismul, feminismul, ecologismul, homosexualism, ONGismul, etc.



Se poate spune, deasemenea, că europeiştii doresc, în procesul lor de luare a deciziilor la nivel supranaţional, să elimine politica (deoarece aceştia visează la crearea unei societăţi apolitice), precum şi să introducă un sistem de luare a deciziilor, care ar fi simplificat şi incontrolabil. Acesta este motivul pentru care pledează pentru post-democraţie şi zâmbesc graţios spre apărătorii depăşiţi şi de modă veche ai bunei şi vechii democraţii şi ai bunei politici "politice" de altădată. Din moment ce ei sunt (şi le place sa fie) departe de cetăţeni, cum ei nu văd cetăţenii şi nu ajung la ei în mod direct, au nevoie de diverse colectivităţi, grupuri şi grupări, cu care pot face aranjamente la o scară mare (fie să-i urmeze orbeşte sau să le suprime şi complice viaţa). Acesta este motivul pentru care le place conceptul corporatist al parteneriatelor sociale, motivul pentru care preferă big business-ul şi marile sindicate, de aceea ei vor compensări tip Galbraith (la nivel macro, nu în piaţă, care funcţionează la nivel micro). Din moment ce ei nu doresc să fie sub controlul strict al cetăţenilor, este convenabil pentru ei să trateze cu diverse ONG-uri, care - cel puţin asta speră ei - le dau o legitimitate care altfel le-ar lipsi, şi ţin loc de "vocea poporului ", chiar dacă acesta este un popor foarte ciudat.



Europeismul, deasemenea, acceptă a priori tot ce este nou, progresist, non-tradiţional, non-conservator. Acesta este motivul pentru care europeismului îi place feminismul, homosexualismul, multiculturalismul şi alte tendinţe similare, care distrug temeliile vechi de secole ale culturii şi civilizaţiei europene. Europeiştii cunosc bine, chiar dacă gândesc pe termen scurt, fără a se gândi la consecinţe, că toate acestea le sunt de folos pentru a-şi realiza obiectivele lor. Consecinţele pe termen lung nu prezintă interes pentru ei.



Europeismul este, în esenţă, o viziune neliberală, dacă folosim cuvântul liberal în sensul său original, european (nu american).



4. Înţelegerea politicii externe şi a relaţiilor internaţionale



Europeiştilor nu le place "politica internă" (care se presupune a fi sub un control democratic mult mai strict), şi, prin urmare, promovează - lipsita de democraţie - luare a deciziilor la nivel supranaţional. Lor le place o gândire geopolitică la scară mare, la nivel mondial, şi acest lucru este, deasemenea, un motiv pentru care înfiinţează organizaţii internaţionale sau supranaţionale una după alta. Cu şaizeci de ani în urmă, în textul său celebru “The Intellectuals and Socialism” (The University of Chicago Law Review, 1949), Friedrich von Hayek a scris foarte convingător despre oamenii de acest fel, care luptă pentru o poziţie (de obicei, bine plătită) în aceste organizaţii. Efortul de a emancipa politica şi politicienii de sub obligaţia "responsabilităţii" democratice este unul dintre obiectivele principale ale europeiştilor. Ei nu sunt singuri care fac aşa ceva, dar eu sunt sigur că niciodată în istorie nu au avut persoane cu acest tip de gândire atât de mult succes, cum ar fi crearea UE.



Acesta este motivul pentru care europeismul promovează sloganul: "mai puţin stat naţional, mai mult internaţionalism", acesta este motivul pentru care europeiştii asociază intenţionat statul naţional cu naţionalismul, acesta este motivul pentru care promovarea multiculturalismului şi a principiului dezasimilării, de aceea ei se străduiesc să denaţionalizeze cetăţenia, acesta este motivul pentru care tot felul de partide politice pan-europene sunt în curs de fondare, sunt sprijinite. Acesta este motivul pentru care ei aşteaptă naşterea identităţii europene şi a "poporului" european; acesta este motivul pentru care doresc să construiască un fel de "frăţie a Europei". Acesta este motivul pentru care europeiştii pledează în favoarea universalismului abstract al drepturilor. De aceea se străduiesc să obţină o lume omogenizată, "decafeinizată" (fără niciun gust, aromă, şi miros). Acesta este motivul pentru care este creată impresia că ceea ce este în joc în Europa, acum, este un fel de reunificare (după moda germană Wiedervereinigung care a avut, totuşi, o justificare în această ţară, împărţită cu forţa cu o jumătate de secol în urmă). Acesta este motivul pentru care ei sugerează că ceva de genul "psihicul colectiv al Europei" există.



Europa nu prea a fost o entitate politică în trecutul său, ci mai degrabă un cadru de referinţă pentru o viaţă spirituală şi culturală, şi consider aceste ambiţii (şi argumente) ale europeiştilor a fi doar un paravan, folosind cuvinte frumoase în scopul de a ascunde interese foarte concrete. Acestea sunt interesele pentru a scăpa de stat, ca garant nesubstituibil al democraţiei, ca o unitate politică de bază a unui sistem democratic (în contrast cu reichurile, imperiile, uniunile, ligile de ţări), ca singura arenă semnificativă de organizare a vieţii politice, cea mai mare posibil, dar, în acelaşi timp, deasemenea, cea mai mică bază rezonabilă de reprezentare politică şi de reprezentativitate. Europeismul este o încercare de a se crea o brave new world huxleyană, în care vor exista "rosy hours", dar nu libertate şi democraţie.



Mai mult decât atât, O'Sullivan sugerează că - spre deosebire de interguvernamentalism - supranaţionalismul europeismului "tinde la fabricarea rivalităţii prin acţiunile sale, chiar şi atunci când nimeni nu o intenţionează" (pp 40) şi că supranaţionalismul învie rivalitatea faţă de Statele Unite ale Americii, cu alte cuvinte, antiamericanismul. În loc de atlantism sau de alianţă trans-atlantică, el duce la tendinţe opuse. Gândirea "continentală", deasemenea, duce la acceptarea unei alte idei false - conflictul dintre Occident şi Islam ar fi un prim-plan al inevitabilei ciocniri viitoare dintre civilizaţii. Supranaţionalismul incită la toate acestea prin însăşi natura sa. Existenţa puternicelor State Unite nu poate fi luată ca un motiv pentru unificarea europeană.



5. Poziţia filosofică extinsă a europeismului



În "Weltanschaung"-ul sau general, europeismul nu susţine o credinţă evoluţionistă modestă în ordinea spontană, ci o poziţie radical constructivistă. Dictonul legendar al lui Mises şi Hayek, că lumea este (şi ar trebui să fie) un rezultat al "acţiunii umane", nu al "proiectului uman", este exact opusul opiniilor europeiştilor. Europeiştii nu cred în activitatea umană spontană, nereglementată şi necontrolată. Ei au încredere în cei desemnaţi (nu în cei aleşi), au încredere în ei înşişi sau în cei care sunt desemnaţi de către ei. Ei cred într-o societate umană structurată pe verticală şi ierarhizată (în huxleyenii Alpha-Pluşi şi Epsiloni, cei din urmă slujindu-i pe primii). Ei vor să proiecteze, să planifice, să reglementeze şi să-i administreze pe ceilalţi, deoarece numai unii (ei înşişi) ştiu ce este bine, ceilalţi - nu. Ei nu doresc să se bazeze pe spontaneitatea comportamentului uman şi pe rezultatele acestei spontaneităţi, deoarece ei cred că proiectul raţional uman este întotdeauna mai bun decât un rezultat neplanificat al interacţiunilor dintre cetăţenii liberi, neplanificate şi necomandate de nimeni. Chiar dacă ne-am gândit că, după căderea comunismului, toate acestea sunt o chestiune a trecutului, nu este aşa. A apărut iar în jurul nostru. Europeismul este un utopism nou şi, aş adăuga, este un utopism extrem de naiv şi de romantic.



Cine sunt "constructorii" şi exponenţii europeismului



Europeismul este un produs al elitelor. Este un produs al oamenilor care nu doresc să meargă la muncă de la ora 8 dimineaţă până la ora 5 după-amiază în timpul săptămânii şi să aibă un loc de muncă obişnuit. Este un produs al persoanelor care doresc să dirijeze, să comande, să patroneze, şi să "legifereze" asupra altora. Pe de o parte, printre ele sunt politicienii şi birocraţii conecşi ai acestora, şi pe de altă parte, intelectualii publici (care operează în spaţiul public şi în mass-media), şi care sunt anexaţi politicienilor. Este un grup mare de oameni din sfera publică (reprezentând proverbialul balast) care, "foarte pragmatic", maximizează efectele care decurg din poziţia lor şi care:



- doresc să se asigure că statutul lor privilegiat şi beneficiile legate de acesta vor fi de lungă durată;



- vor să se izoleze în mod deliberat de controlul electoratului, de opinia publică, şi de mecanismele democratice standard;



- vor - prin complexitatea şi netransparenţa procedurilor de luare a deciziilor din dreptul comunitar, şi prin distanţarea de cetăţeanul individual - să se detaşeze de orice consecinţe ale deciziilor luate şi de costurile (în cel mai larg sens al cuvântului) pe care ei - prin activitatea lor - le produc cetăţenilor din ţările membre.



Europeiştii sunt politicienii care, ca urmare a structurilor supranaţionale, sunt desprinşi de electoratul lor şi care se scuză faţă de electoratului lor făcând referire la obligaţiile supranaţionale şi la faptul că este imposibil să-i dezamăgească pe colegii lor de la Bruxelles. La summit-urile europene sunt mereu surprins de familiaritatea deosebită a participanţilor, dat fiind faptul că cei mai mulţi dintre ei au se cunosc de mult timp (cele zece noi ţări reprezintă o schimbare în acest sens, dar chiar şi reprezentanţii lor intră de obicei foarte rapid în club), au interese similare şi au nevoie unul de celălalt. Această kunderiană "insuportabilă uşurătate a fiinţei", dată de viaţa din hotelurile de cinci stele, de zborurile cu avioane confortabile, prin întâlniri în castele superbe (şi toate acestea, nu doar pentru un preşedinte sau prim-ministru, ci pentru întreg staff-ul lor numeros), creează o lume a lor, proprie; o lume care este cu totul diferită de lumea celor în numele cărora le place să vorbească atât de mult şi atât de des.



Dintre europeişti fac parte, deasemenea, birocraţii de top (datorită legilor birocraţiei şi birocratismului, de multe ori şi cei care nu sunt la vârf), care au o putere extraordinară asupra politicienilor. Ei pregătesc foarte influentele documente de fond, pe care politicianul le citeşte numai în avion sau în cursul reuniunii. Există atât de multe astfel de documente, încât trebuie - fie că ei / lui îi place sau nu - să se bazeze pe activitatea acestor persoane. Majoritatea covârşitoare a propunerilor şi deciziilor sunt predeterminate la reuniunile viceminiştrilor, directorilor de departamente din ministere, experţilor, consilierilor sau a ambasadorilor, fără vreo intervenţie a unui factor de decizie politică susţinut de un mandat. Mai mult decât atât, toate acestea sunt extrem de amplificate de gama enormă a agendelor UE, iar detaliul (unde se află de obicei problema) nu mai poate fi discutat deloc.



Mai fac parte, de asemenea, dintre europeişti, tovarăşii de drum intelectuali, pentru care lumea europeismului este aproape ideală. În această lume obţin ei o mare putere, pe care aceştia nu ar fi reuşit să o câştige niciodată pe scena internă. (a se vedea articolul meu "Intelectualii şi socialismul", www.klaus.cz/clanky/2171).



Aceste trei grupuri de oameni formează o coaliţie de interese foarte puternică, care nu are nici o contrapondere adecvată în Europa eterogenă şi vastă teritorial, cu atât de multe interese diferite. Există o majoritate tăcută, care crede că acest lucru este greşit, dar nu este în măsură să se organizeze temeinic şi care are - spre deosebire de europeişti - un loc de muncă normal, la care trebuie să se prezinte (şi, prin urmare, nu are timp suficient să se implice). Această majoritate se află în defensivă. Mai mult decât atât, europeiştii au reuşit cu succes - ca în atâtea momente în istorie - în a se prezenta pe ei înşişi drept progres uman şi pe toţi ceilalţi ca obscurantişti, care este un truc extrem de reuşit. Consecinţa este o schemă standard: o minoritate vocală, extrem de motivată, organizată non-explicit, ai căror membri, cu toate acestea, se întâlnesc şi vorbesc unul cu celălalt, faţă de o majoritate în întregime dispersată, care are interese contradictorii şi preocupări, şi care nu vede despre ce este vorba .



În plus, această majoritate crede că întregul proces de UE-izare este o mică adăugire la cursul normal al evenimentelor. Din păcate, nu este aşa. Este o întoarcere revoluţionară a cursului normal al evenimentelor.



Concluzie



Am proclamat că este o întoarcere revoluţionară a cursului normal al evenimentelor. O spun foarte în serios.



Ştiu, desigur, că există o versiune soft şi hard a europeismului, şi că nu toţi susţinătorii europeismului subscriu la versiunea sa hard. Ei nu ştiu, însă, că deschid calea pentru aceasta şi că o pregătesc.



Ştiu, deasemenea, că europeismul nu este o promiţătoare cale a treia (a se vedea discursul meu de la Vancouver, la o conferinţă la Mont Pelerin Society, “The Third Way and Its Fatal Conceits” [A treia cale şi trufiile sale fatale], publicat în cartea „On the Road to Democracy“ [Pe drumul către democraţie], National Center for Policy Analysis, Dallas, 2005, pp 173 - 178) - pentru că există doar două căi. Şi europeismul este cea de-a doua.



Deasemenea, ştiu cât de puternică este sinergia opiniilor şi a intereselor care converg într-o direcţie similară, în ciuda diferenţelor lor de detaliu.



Václav Klaus, “What is Europeism or What Should not be the Future for Europe” [Ce este europeismul sau ceea ce nu ar trebui să fie viitorul Europei], CEP (Center for Economics and Politics), Praga, 2006.



http://www.klaus.cz/clanky/1326



Varianta în limba engleză am postat-o aici.