Postare preluata de pe blogul Prioritate de dreapta
- Si cum zici, nea Sandule, ca aveati gradini mari?
- Tot p-astea le aveam, dar erau doldora, se producea in draci! Caram la gara, veneau vagoane dupa vagoane, le umpleam, vira! – si veneau si banisorii mai pe urma.
- Si acu de ce nu mai puteti? De seceta?
- Si de seceta. Dar nu mai e strasnicia care erea. Si nu mai vin nici vagoane. S-a lasat omul, face pentru el, sa aiba ce sa-mbuce. Pai noi puteam alimenta un oras. Lapte nu mai zic, aveam sute de vaci la gospodarie, mai tineau si oamenii cate doua-trei. Acu' daca mai sunt vreo zece care tin. Cei mai multi au capre, le trimit la camp. Capra nu e pretentioasa, se multumeste cu te miri ce. Inainte furajai, Doamne, ca aveai de unde. Ai vazut silozul mare de la gara: il umpleam tot! Porumbul, tot asa, il duceam la uscat, cu zecile de carute si camioane. Acu abia daca ne ajunge, cand se face. Alea, la gara, stau goale.
- Grau faceati?
- Niciodata sub 2000 kg boabe la hectar! E pamant bun. Aveam mecanizate. Isi dadeau oamenii tot interesul sa pice banul. Era la noi un granar, mama-mama! Acu' unii au lasat parloaga, nu le renteaza, mecanizatele costa de te usuca. Si ti-l ia, cand ti-l ia, pe mai nimic! De ce sa mai dai in
branci? Ehe, ce viata erea!
- Sub comunisti?
- Pai dar! Aveai, domne, ce sa mai vorbim! Curtile erau toate pline. Te frecau, dar care e rostul? Sa iasa productia, sa manance toata lumea! Inainte, aveam lacul asta, era plin, pescuia cine vrea. Acu l-a inchiriat primarul unui particular, el stie cum s-or fi inteles; ala a pus paznici, nu mai are voie nimeni sa se atinga, din sateni. Stai si te uiti. Ci-ca e nevoie pentru bugetul local, pentru scoli si asa.
- Scoala cum merge?
- Amestecat. Nu mai e ca pe vremuri, sa le faca educatie, sa-si dea silinta. Acu au aparut obiceiuri proaste. Respect nu mai e. Nici profesorii nu se omoara, au bani putini, vai de ei! Fac ce pot. Inainte ii tinea mai din scurt. Si daca era nevoie, venea ajutor de la raion, de la regiune. Plus ca era si ambitie sa ajunga la universitati. Acu, daca are tat-su ceva in buzunar, il vara unde vrea. Stie, nu stie carte, banul hotaraste! Iar de purtare, parca s-au ticnit la cap, vorbesc de tineri: la crasma si la Disco. Si la scandal, dupa ce freaca dusumeaua cu picioarele si pileste nitel rom, fals si ala!
- Cand am venit, am vazut trei-patru localuri numai pe ulita dtale.
- Mai sunt, e plin satul. Astia ce mai fac la bani, sunt mai pricopsiti, capitalisti. Nu toti, ca unii trag mata de coada. Inainte erau mestesugari de toate felurile. Eu eram croitor. Aveam in colectiv zece insi. Ne aducea materiale de la Bucuresti. Ne veneau modele. Pe urma venea sa le ia, ori le duceam noi. Acolo mi-am slabit vederea. Dar baremi stiu ca am facut ceva. Acum, canci!, nu mai e nimic. Fac altii, din alte tari, in stil mare. Si noi? Noi ai cui suntem? Cheltuieli, slava Domnului! Uite, mie mi-a gresit doctorul cristalinul, abia deslusesc. Viata nu mai e buna, Doamne. Aia mari nu se uita sa ne dea o inaintare, ceva. Se cearta ca chiorii intre ei!
Intre timp s-a facut gratarul, ne-am sprituit, ne-am firitisit. Cateva pisici mieunau primprejur. Cativa puisori piguleau. S-a intins masa, s-au dat toate la o parte. Au disparut grijile. S-a mai adus un clondir de la beci.
- Si cu cultura?
- Eh, cultura! Mai fac aia serbari la Camin, se mai aghesmuiesc. Invita si ei pe altii. Au luat modele de la televizor, ce au gasit si ei. Dar nu e ceva care pe mine sa ma intereseze.
- Poate dta ai ramas in urma, nea Sandule! Ca doar n-o sa-mi spui ca traiai mai bine inainte, sub nea Nicu!?
- Pai dar, asta e adevarul, trei sferturi din sat o sa-ti spuna la fel. Baremi mie mi-o spun unii pe fata: Ba, Sandule, traiam mai bine inainte, sa fiu al mamii. Dumitale s-ar putea sa nu-ti spuna, ca nu te cunosc. S-au invatat si ei cu politicalele, zic una si gandesc alta; zic cum se cere acum, ba s-au bagat si prin fel de fel de partide, fara sa aiba habar ce scrie acolo in statut. Insa vad si ei cum merge treaba, ca aici era un belsug si o munca - si acu' ce mai e? Hai sa lasam asta, vrei? Noroc si sanatate!
- Noroc!
Dinozaurul tare in dinti. Al doilea mandat
O parte deloc neglijabila din energia primului mandat al Presedintelui s-a consumat, mi se pare, in pregatirea celui de-al doilea mandat. Aceasta nevoie de prelungire a unei situatii de putere e tot ce poate fi mai firesc. E o nazuinta spre un trai lung si probabil mai bun, care sa ingaduie o oarecare desavarsire, uneori dinainte planuita, alteori improvizata; oricum, o persistenta in fiinta la gabaritul cel mai ridicat. Cum o sa renunti la o excelenta atat de greu dobandita? Surprizele bune, daca nu sunt posibile acuma, trebuie proiectate pentru al doilea mandat, care, imaginar, pare desavarsit.
Dar nu numai Presedintele doreste persistenta, ci si toti cei ce detin pozitii cat de cat fericite, opulente sau macar amuzante aici si acum, si care nu s-ar da dusi de pe locul pe care au ajuns.
Si nu numai demnitarii si pricopsitii alearga dupa al doilea mandat. O fac toti cei ce cred intr-o viata viitoare, de dupa moarte, unde sa-si prelungeasca si amelioreze privilegiul de a fi trait. Toti am fost, intr-un fel, presedinti pe cate ceva in aceasta viata, fie si pe un moment de respiratie tihnita, si nedorind sa-l abandonam, ne cramponam de iluzia unei vieti viitoare, in general mai buna decat cea de-acum, deschizatoare de noi si fericite tihne.
Aceasta iluzie a fost si este axul existentei noastre in plan individual dar si istoric. Toate religiile asigura un “dincolo” plin de mangaieri, daca te porti bine in aceasta viata. Toate au in vedere o radicala decantare si o sublimare. Toate preconizeaza o reintalnire cu cei dragi. Toate pedepsesc postum pe eretici si pe facatorii de rau. Toate instituie un al doilea mandat. Dar niciuna nu a fost in stare pana acum sa-l probeze, sa-l dovedeasca, oricat de vag si de fugitiv. Cu toate astea, cele mai mari energii, tendinte si idealuri ale primului mandat, care e viata noastra de azi, sunt conditionate de speranta unei mai bune vieti viitoare. O parte din noi se deleaga mental si sufleteste catre o a doua viata (ba la unii chiar catre la o a saptea!) fara sa aiba cea mai marunta certitudine despre existenta ei. Capetele se infierbanta, ideile se ciocnesc, oamenii se chinuiesc si se omoara in vederea a ceva despre care nu se stie nimic, cum nu se stie despre cel ce ar fi poruncitor si hotarator in aceasta repartitie, intrucat nu l-a vazut niciodata nimeni. N-a vazut decat mediatori si nascocitori, doctrinari si negociatori de viata viitoare. Cum am zice, agentii sai electorali. Sau misitii. Atat!
Curg pe scocul vremii fapte bune si rele, se fac si se desfac ierarhii, se invalmasesc patimi si se inalta ganduri sublime, e plina lumea de propaganda pentru ajungere finala la nu se stie ce, la o reluare ipotetica, la o repetitie improbabila, la un al doilea mandat, nu se stie unde, care sa ne despagubeasca, nu se stie cum, pentru cel pe care, din indolenta, l-am ratat aici!
Potcapul si Camilafca se intalnira intr-o zi, cu respectivele capete asezate sub ele, purtatoare de falnice barbi. Camilafca avea ceva betesug la urechi si putina stirbitura ce-l silea sa se rasteasca blajin dar scrasnit.
In timp ce Potcapul tuna pe glasul al saptelea, ca din amvon, aratand o dantura otelie cu doi canini zdraveni, sumesi la cea mai mica revolta, cand tragea si cu ochiul.
Acum, din prima clipa, dupa benedictiune, Potcapul se impurpurase ca o oala in care fierbe bors. - Auzi dumneata, zice, ce i-a dat in gand Prea Sfintiei Sale: sa se impartaseasca alaturi cu spurcatii de uniati!
- Ce sa faca, Prea Cuvioase, cu spurcatii? Care spurcati?
- Sa se impartaseasca!
- Sa se impartaseasca!? - Da, sa se impartaseasca, n-auzisi bine? - Cum sa se impartasasca, ma rog tie!? Cum se impartaseste: cu trupul si cu sangele Domnului nostru Isus Cristos! - Asa? - Da!
Camilafca tot nu se lamurea: - Si?
- Cum, si? se stropsi Potcapul. Nu pricepe Sfintia Ta? A luat si a bagat in gura Sfanta Euharistie alaturi de uniati.
- Ei! Si ei unde sedeau? - Unde sa saza, pe langa el!
- Si s-au inghiontit, s-au batut? - Sa se bata, asta nu s-a intamplat! - Si-au smuls de la gura trupul si sangele sfintit al Mantuitorului? - Nu l-au smuls, daca e vorba s-o spunem p-a dreapta. - Atunci, cum?
- Pai tocmai aici e chestia, imi pare rau ca nu vrei sa iei act de grozavie. Prea sfintia Sa a stat cu toti spurcatii linistit, in deplina impacaciune! S-a lasat pe tanjeala dogmatica, amagit. - Ei! - A savarsit blesfemie, tradare! Ehe, daca le baga mana-n ciuf la eretici, si-n zulufi, era drept marturisitor, se-ntelege! Daca-i flocaia in barba, se chema ca e un ostas vrednic al lui Cristos! Daca le musca nasul si le dadea un cap in gura sau in plex, atunci puteam sa-l proclamam cu adevarat atlet al
- Un cap unde ziceai, Sfintia Ta? il intrerupse Camilafca punandu-si o mana la ureche.
- In plexul plexului! Sau un sut nimicitor ceva mai jos!
- Ce fel de plex? Si ce fel de cap, Cuvioase? Mai jos, pe unde? Si mai ales pentruce? dori sa stie stirbul.
- Aoleo, ca rau mai pricepe Sfintia Ta! Te-au ajuns scazamintele varstei, deh!
- Si ce ziceai, daca esti bun, sa le faca cu barba?
- Sa le-o smotoceasca! S-o faca calti! Ori sa le-o smulga de-abinelea!
- S-o smulga? In numele lui Cristos?
- Da! Dar nu al oricarui Cristos! Al Cristosului nostru ortodox, care el ne-a delegat pe noi sa-i tinem de rau pe ghiauri!
- Care ghiauri? se nauci Camilafca. Ma rog Sfintiei Tale, ca nu prea auz bine. Pe moastele blagoslovitului Sismandru: care sunt ghiaurii?
Potcapul crasca buzele: - Mai toti sunt! Dar cu osebire procletii ceia de uniati! Anticristii ceia! Falsii crestini care vor sa ne ruineze, ne iau bisericile, ne tabara in parohii, umbla sa ne deznationalizeze, sa ne acapareze turmele noastre de miei pastorali si de mielute credincioase; plus ca ne spurca, blestematii, cu ganduri ecumenice, ca sa ne insele si sa ne dezarmeze doctrinar! Asta e ce fac!
- Pai dar nu suntem si noi cu ecumenismul, Sfintia Voastra? vru sa afle Camilafca. Nu asa s-a facut vorbire? Eu par-ca asa tin minte!..
- Cuvioase, ori ca esti greu de devla, ori ca te paste Gheena! S-o fi facut vorbire cand s-a facut, de Sfantul Sanchi, caci asa era orientarea pe moment! Dar noi daca nu ne tinem strans de religia noastra si nu ne pazim cu strasnicie painea si vinul sfintit, sictirindu-i pe ceilalti si scuipandu-le in potir, mantuire nu mai pupam! Si daca nu-i dam aluia vandut papistrasimii, cu profund dispret una zdravana in mutra, se cheama ca degeaba ne-am inhamat intre adevaratii dreptcredinciosi! Iar Cuviosia Ta sa te chibzuiesti bine daca mai vrei sau nu sa razbesti in pajistile ceresti netulburate, ori te lasi imbalat de Diavol, vanzandu-ne ca un nemernic! si aici Potcapul isi scoase la vedere cei doi colti draculieni cu care intelegea sa apere ortodoxia pana la sange!
Camilafca isi facu cruce, si pleca nedumerit mormaind: Sfantul Sanchi? Care Sfantul Sanchi?
Dinozaurul tare in dinti. Din carnetul de spectator
Nu cred ca piesa Eduard al-III-lea pe care am vazut-o aseara la National sa fie de Shakespeare. Motivele sunt mai multe:
Mai intai constructia e defectuoasa. In prima parte Eduard, plecat la lupta, poposeste la o Doamna Contesa, o asediaza galant, dar nu o obtine, - ci i se inculca o morala maritala strasnica si, adaug, cam ne-shakespeariana. In partea a doua, acest incident e complet uitat, el n-are nicio incidenta asupra desfasurarii actiunii, ci ramane un apendice izolat, o digresiune. O asemenea slabiciune de constructie nu e compatibila cu marele dramaturg englez.
In episodul razboinic sunt suparatoare repetitii. De doua ori fiul regelui, Printul de Walles, e dat ca inconjurat de dusmani si pierdut; de doua ori apare miraculos, ex machina, ca invingator, in acelas neverosimil fel. Nu atat neverosimilitatea supara, cat repetitia, care e anti-artistica. Shakespeare n-a mai facut asa ceva, nu cred ca e mana lui aici.
La fel se intampla cu clementele. Dupa ce razboinicii invinsi, tarati la picioarele invingatorilor, sunt amenintati cu chinuri cumplite, ei sunt dintr-o data iertati. Strasnicia regilor fata de ingaduintele fiilor lor e si ea dintr-o data muiata, la fel, de doua sau mai multe ori. Nu se poate!
Personaje de prim-plan sunt pierdute total in decursul actiunii. Altele, ca Regina, apar cu cinci minute inainte de final, absolut fara nicio noima. Un Lord care a cam stat de pomana, moare fara sa ne impresioneze.
Lipseste de asemenea elocinta, fraza impodobita, irezistibila. Numai scena scrisorii e tratata inteligent, cu umor, restul sunt rudimentare. In partea a doua, regele face aproape figuratie. Scena, altfel plata, a investirii Printului cu rangul de Cavaler e inutila si super-dilatata pentru un autor asa de serios.
In sfarsit, Eduard o duce intr-o victorie continua, fara mari complicatii, spre gloria Curtii si natiunii britanice. Un asemenea Shakespeare patriot, intr-o singura coarda, nu s-a mai vazut. Autorul, incalzit de triumful armatelor engleze, isi anuleaza sansa dramatica.
Spectacolul incepe bine acolo unde are putina carne; apoi da in cliseu si chiar in kitsch. Decorul nu e rau, dar parca l-am mai vazut, ca si conceptie, si ma tem ca tot la National. El nu solicita deloc tehnica ingenios-mecanica a scenei, ci e manevrat simplist, la mana. E facut din punti, porti si portite, zgaltaindu-se spre fata si spre spate. Mai are niste movilite si dintr-una nu lipseste apa. De ce? Ca sa cada unul beat de porunceala, in ea, - pentru haz de doi bani!
Modernizarea de tip Tocilescu tine de cliseul “loc sportiv”. La “Concurs de frumusete” regizorul voia bazin, eventual de polo. La monstruozitatea “O scrisoare pierduta” instalase court-ul de tenis pe scena. Aici se face rugby in toata legea, pe muzica rock. Simplu! In forma asta actiunea s-a scos, gandeste Tocilescu (si cu el Ileana Lucaciu) din coordonate istorice, si s-a “esentializat”, nici mai mult nici mai putin! Razboaiele s-au “esentializat” si ele, prin decupaje de filme, din care nu lipsesc... avioanele. Fumul e de rigoare peste tot si oricand. Tobele dau un ritm pe care biata piesa nu-l are. Regele Frantei, nu prea avand text, nici voce, face dans de caracter funambulesc, - alta modernizare sau “esentializare”. Proiectiunile sunt la un moment dat decorative, ca niste splendide vitralii, ori realiste ca focul sau valurile marii inspumate, dar apoi imediat super-moderniste, expresioniste, abstractoide, pentru ca hibridul tocilescian sa fie complet. Nici la coloana sonora nu se evita mixtura astilistica intre muzica moderna de tip rock, simfonia a VII-a de Beethoven si finalul religios – patetic, de o imensa platitudine “eroica”, identica dealtfel unor finaluri de megaspectacol comunist, - doar ca acum e la mijloc Dumnezeu. Tocilescu balaceste si aici in kitsch ca in elementul sau. A mai facut-o de cateva ori, astfel ca i-a devenit stil lipsa-de-stil, hibridul asa-zis “modernist”, nici acela pur! Reteta lui: amestecul, ciulamaua, ghiveciul. Bineinteles ca dupa aceea se lipeste, cu pap, eticheta filosofica: e vorba de “cuvantul dat”, de onoarea cavalerismului. Tiens, tato!
Vorbe mari, - cine le crede? Bineinteles Ileana Lucaciu, care mananca sau va manca si ea o paine de la UNITER. Cum sa se pue rau cu Seful sefilor si prietenii sai?
Shakespeare iese festelit din toata aceasta aventura. Acum cand stiu ca publicul romanesc, indobitocit, fara gandire estetica, aplauda in nestire orice, speranta unui stil si a unei cinste artistice elementare dispare vazand cu ochii.
“Eveniment cultural” zice coana Ileana. Adica arheologie, dezgropare de oase moarte. Numai la Bucuresti, din toata Europa, se mai joaca aceasta piesa, ne informeaza cronicareasa. Cred si eu! Asa suntem noi, mai destepti ca toti, ce mai!
Am trait de la mijlocul secolului trecut doua epoci: una in care literatura a fost obligata sa militeze: alta, mai recenta, in care a fost de sine statatoare. Mi se pare ca prima a produs valori mai consistente, personalitati artistice si literare mai marcante. Partidul comunist a constrans si a indemnat, a avut o linie, o axa teoretica limitativa, dar si o chemare, un trend. El dorea propaganda, pretuia si promova in functie de unele idealuri proclamate. Ce s-a creat in acel timp s-a gasit, mai intai, imbibat obligatoriu de social, de nevoia de comunicare cu categorii cat mai largi de oameni. (...) Am vietuit multa vreme sub zodia constructiei socialiste si a edificarii unui om nou, multilateral dezvoltat, capabil sa cladeasca o epoca de aur intr-o tara romaneasca independenta. Acest deziderat s-a dovedit un drum greu de parcurs, daca nu chiar imposibil. Era totusi, asa, aproape absurd si aplicat cu mijloace discutabile, un drum, o directie. Te invita sa-l parcurgi, sa-l corectezi eventual, sa-l combati. Avea o baza teoretica foarte morala, un soi de infratire umana corelata cu infranarea de la cupiditate, spre un egalitarism de sanse cat de cat meritocratic. Tara trebuia ridicata, echilibrata, adusa prin munca obsteasca la belsug si aparata de ingerintele vatamatoare ale capitalului, fortelor si influentelor straine. Se dadea satisfactie conceptului de roman. Se dadea, de la un moment dat inainte, satisfactie si conceptului de creator de cultura, cat si aceluia de pionier angajat intr-o experienta inedita, omeneste solidara. (...) Venind in liberalism, am sentimentul ca a slabit mesajul. Abolind constrangerea, s-a intrat in deriva. Facand estetism pur, se ofera cofeturi, nu paine, delectari, nu substanta. (...) in acest context, ca autor, ma simt cu actiunile foarte scazute, blocat si marginalizat de lipsa de atentie a brokerilor si a opiniei publice.(...) Este nevoie de o directie. De un scop social. De un trend superior.(...) Eu insumi, ca nostalgic, simt nevoia de un scop social. Nu mi-l mai da nimeni. (...) Nu de mult, cultura avea o directie, viata avea un trend. Erau gresite, fie! Erau tembele, monstruoase, fie! Dar acum nu mai e nici directie, nici cultura. E numai „libertate“ si dezmat ideatic. Nu prea am ce face cu asa ceva!
Afumati, si alte sate romanesti
Afumati e o asezare de langa Bucuresti, destul de mare probabil, candva, pentru ca bravul voievod Radu V. s-o aleaga drept blazon. De unde sa-i vina numele? Cine erau afumati, porcii? Porcii n-ar fi dat numele satului. Atunci cine, mangalul? Nici urma de mangal la fata locului. Atunci, cine?
Orice minte normala se indreapta spre ipoteza cea mai plauzibila: afumati erau oamenii, datornicii, cei ce nu-i dadusera la timp dabilarului cele cuvenite statului, restantierii cu dabila, rau-platnicii. Erau luati, cetluiti si atarnati la fum, un fum aspru, usturator, greu de indurat fie si cateva minute. E de presupus ca unii lesinau. Se dezmeticeau, isi luau seama si faceau pe dracu’ in patru sa achite cat de cat, ca sa nu-i mai afume. Faceau parte din gloata, din “clasa muncitoare”, din taranimea aproape nevoiasa. Li se lua economia toata, mancarea pe cateva luni. Nu erau boieri, nici alti scutelnici. Dimpotriva, aveau de dat si boierului. Aveau de dat si egumenului, care ii afuma si el fara mila, sa-si scoata dajdia cu care sa-si plateasca rangul, ori sa trimita la Athos, in Grecia, sa intretina alte fete bisericesti la fel de cuvioase. Mai era de dat si birul cel mare, muncarerul Voievodului, care si el trebuia sa decurga la timp, gratie vistierului, poslusnicilor, dabilarilor. Asa ca afumatoarea sta gata. Bagai in ea ghimbir si boia iute, ii intorceai omului mintile pe dos, ii scaldai fata in lacrimi si storceai banutul.
Dar ca afumarea sa nu fie numai ponos, s-a inventat ca si dulcea betie piscata, tot afumare sa se cheme. Numai ca aceea o savarseau altii, cei mai de sus, rangurile, cinurile, obrazele. Voda se afuma si el binisor cu vinaturi si visnapuri. Cadea in blanda toropeala, poftea, apoi lua muieri la supunere. Erau asadar doua afumari, una in legea betiei simandicoase, cu burta revarsata si botforii in sus, iar cealalta cu burta supta si opincile (cand erau) atarnand a paguba si bolesnita fara de sfarsit, in fumegarea usturatoare, prada lesinului. Si inalta afumare boiereasca prea-indestulata avea temeiul in cea umila, o platea hamesitul!
Asa erau pe atunci vremile, aspre, caci nu venise inca democratia. Lucrurile s-au schimbat, azi, profund.
Cel dator s-a guzganit, s-a facut mare si falcos, nu-i mai ajungi la gat, nici la nas. El iti da inapoi sau nu ce i se cere, dupa bunavointa, caci altfel isi ia catrafusele si fuge. Dabilarul nu pune laba pe el, iar daca o pune isi vireaza intai si intai siesi. Altadata il face chiar el scapat, evadat dimpreuna cu vamesul, politaiul, judecatorul, toti rasplatiti cu cate un pesches. Cine are bani publici ii joaca in bumbi, se indeletniceste cu grabnica lor sfeterisire, pe nevointi si netrebuinti, ori dand pe un lucru de cincisprezece ori mai mult decat face acela, cheltuind pentru un pai cat pentru un buhai, si apoi razand gales, cu ghiersul dulce ori inasprit. Sa te afume, cine? Toti sunt fumati si afumati, trecuti prin iarba rea! Toti prepusii sunt devalmasi la jaf! Si Voda se afuma in Legea lui, pe unde stie ca ii e masul. Si ce pofteste si pomeneste el nu ne zice noua, ci de-a dreptul la sagalnicele urechi ale supuseniei celei nesmintite, care de la el isi trage izvorul nesecat.
Eh, mai prinde si vistavoiul cate un tar de sarantoc si-l toaca marunt pentru dajdie, si-i arata basca cea cu sarantoci, si-i pune sare pe coada, sa-l saramureze, ca sa nu se piarda marile traditii, care fac ca in tara asta avem si sate ca Afumati, Amarastii de Jos, Amarastii de Sus, Flamanzi, Vai de ei - o bogatie de sate!
Te ia groaza cand te gandesti la afumarile de ieri! Birul trebuia implinit, caci Padisahul n-avea mila. Azi ne-am pus in cap alte soroace si iar n-avem alegere. Sarguiesc boierii si tara sa se dea inapoi capetele si dobanzile, la bancile cele nemiloase. Umbla toti cam afumati, cu Voda in frunte; dar nu-i doare capul. Fumul usturoiat il ia tot nevolnicul, in drumul lui de la Afumati la Atarnati si la Vai-de-ei! Asa e destinul, asta e directia noastra nationala!
Sila debitelor e totusi cu exceptii. Unele populatii nu platesc nimic, caci nu vor. Altele platesc cu firma, inchid mustaria, renunta la negot. Acestia s-ar putea chema Parliti. Pe altii ii exofliseste din rostul obstesc. Nu le mai da cu boia la nas, dar la mititica au celula cu televizor. Banii nu mai pleaca la Constantinopol ci o iau spre Scapatat, spre “outre mer”. Iar niste farfuze dinspre Pangarati se joaca cu bancomatele de mai mare dragul. Cum se cheama targul acela, Mirosi? Plus ca fiecare ne lucreaza si electoral, de parem cu totii din... Dusi-cu-Presul, judetul Calariti!...
Dinozaurul tare in dinti. Ma ia cu un fel de jena
Din cand in cand acest popor din care fac parte ma pune intr-o situatie de jena. Incerc sa-l inteleg si nu reusesc pe de-a-ntregul.
Nu demult am fost foarte surprins sa vad cum o suta de mii de oameni se bulucesc in Piata Unirii sa caste gura la un brad caruia i se aprindeau lumanarile artificiale. O multime densa, strivitoare, fara iesire, navalise din toate cotloanele Bucurestiului, se aglomerase primejdios, pierduse copii, intesase apoi strazi, naboise peste statii de vehicule, incurcase crunt circulatia si isi ingreunase considerabil propria retragere, numai de dragul de a vedea un brad foarte inalt, foarte mecanic si foarte aprins. Cu siguranta ca dincolo de uluiala celor mai multi, si indiferenta amatoare de orice a altor zeci de mii, dincolo de gestul spectacolului cu orice pret, se ascundea si un posibil caracter misterios al bradului, o asteptare de miracol. Iesise poporul la luminatie, dar la una imbibata cu prerogativele sacrului, din care puteau decurge cine stie ce minuni, dincolo de vizibilele minunatii. Isi pusesera oamenii in joc integritatea trupeasca numai ca sa vada cerul spuzit de lumini, eventual sa agate un simbol deschizator de mai bine.
Nevoia de mister, de miracol, staruie si in marile reuniuni religioase la cate un hram sau un sfant, unde vin milioane de pelerini sa se conforteze sufleteste, sa puna mana pe obiectul sacru, sa spere, sa doreasca un soi de vremelnica sau eterna mantuire, sa convina cu altii intr-o asteptare solidara: poate un duh va cobori si va drege ceea ce oamenii sunt prea delasatori sa dreaga. Poate vreun luptator inaripat trimis de Dumnezeu cu precadere pe pamantul Romaniei, va strapunge balaurul pe care romanii nostri sunt prea slabi sau prea lenesi ca sa-l strapunga. Milioane se taraie in fel si chip pana la hram, stau in frig si-n ploaie, mananca pe sponci din cos, fraternizeaza, delegand Sfintei Paraschiva, Sfantului Dumitru, Sfantului Gheorghe sau Mina ori altor sfinti sarcina de a se ocupa cu expurgarea raului, cu rezolvarea cazului fiecaruia. Este si ceva mondenitate, convin, dar este si sfredelirea cerului in cautare de minune.
Dl. Becali a avut si el parte de o majoritate jenanta pentru un popor cumpanit, intrucat, dincolo de actele de darnicie, sa le zicem pomeni, se gasea aureolat de victoriile echipei "Steaua", se arata complice cu dumnezeirea in succesele sale terestre, era izvorator de un soi de mir al certitudinilor absolute, putea sa para o vreme chiar o specie de sfant inarmat cu lance care doboara raul de peste tot si marcheaza miraculos in poarta. Din momentul in care "Steaua" a inceput sa mai piarda, s-o mai scranteasca, aura invincibilitatii sacrale a plutocratului pastoral a mai palit, s-a vazut ca pactul miraculos cu Dumnezeu nu tine, ca legatura cu mult creditatul Hagi (devenit in imaginea populara "rege") paleste; iar daca nu-i miracol, nu mai sunt nici voturi cu ghiotura.
Tot asa, presedintele Basescu adunase sufragii uimitoare, fiind si el perceput calare, cu lancea in mana, dand in ciocoi intr-o veselie, ca intr-un balaur cu zeci de capete. Dar nici voiosia lui n-a convins deplin la referendum, mai ales ca printre capetele balaurului vreo doua-trei au inceput sa semene cu al sau, negand miracolul.
Trec peste jenantele optiuni romanesti de best-seller literar, peste creditul intelectual acordat la noi unor filosofi fara opera, peste modestia creatiei muzicale, declinul umorului spre comicarie grosiera, jargonul tineretului, manelismul si hotia endemica; si ramanand in sfera misterului ma minunez cum poate un popor serios sa dea primordialitate la rating intamplarilor rocambolesti ale Elodiei si intregului arsenal criminalistic cultivat de aceeasi oficina, cu ce ravna detectivistica, lipsita de un adevarat fior moral, se lasa sedus spre toate mizeriile, cu ce tatarie isi divulga public intimitatile.
Ca sa termin tot cu bradul din Piata Unirii, voi spune ca acel obiect de admiratie si adoratie colectiva romaneasca, pustieste aerul curat si-l incarca de tone de bioxid de carbon incat e nevoie ca cinci ani sa se planteze cu copaci, sanatosi si asanatori, 30 de ha in jurul lui!
Ceea ce cred ca se intampla si in celelalte fixatii jenante, promitatoare de miracole.
Dinozaurul tare in dinti. Vamesii
"Cadrele hotarasc totul", zicea, daca nu ma insel, Lenin. Ideea nu e rea, ea se cere insa comentata, intregita.
Bunaoara, vamesii hotarasc ce oameni si ce marfuri sa intre sau sa iasa din tara. Ei au pesemne un nomenclator, au niste legi, niste ordine. Ei si? Ei incaleca voios (cate unii) peste legalitate, o exhiba doar la controale, au tabele clare, dar pe dedesubt fac ce poftesc! Ei au acelasi gand de imbogatire ca oricine. De unde sa se imbogateasca, din leafa? E putin. Mosia lor cea mare, data in exploatare, e ilicitul, contrabanda. E marfa care n-ar trebui sa intre, si totusi intra. E tipul care n-are caderea sa patrunda sau sa iasa, dar o face cu inlesnire, cunoscand bine vama si pe slujitorul ei deocheat. Pe acesta, ilicitul n-are de ce sa-l pasioneze; dar dinspre ilicit ii vin imbieri uriase. De acest amarat de vames depind foarte multe iluzii si intoxicatii la nivel ridicat el poate baga in tara nenumarate otravuri si sute de otravitori, maldare de droguri, de tutunuri, de alcooluri, substante nepermise, vermine microbi, tot ce e mai rau. Poate baga si arme, manifeste subversive, instigatii satanice, explozivi de tot felul, plus ipochimeni care sa le manipuleze. Pentru a-si ridica nivelul bugetar el poate zdruncina o comunitate. Pentru a-si mentine gagica el isi poate debilita patria. Pentru a ajunge la un pic de rasfat el ne poate ameninta siguranta zilei de maine, si asa mai departe.
Dar pentru a face o asemenea "slujba" el n-a venit chiar intamplator la vama. Cineva l-a pus acolo cu degetul, cu penseta; pentru a-si lua dajdia, care trebuie sa fie babana, dar probabil si pentru a perturba un mers anormal al societatii, creandu-i gauri, dependente, primejdii, tragand-o in jos, in zona unde se poate intampla orice. Vamesul e pionul, in spate lucreaza tura, sau calul, sau alte figuri. Si atunci dictonul lui Lenin se schimba si devine: cadristii hotarasc totul. Caci domnii cadristi sunt aceia care pun la vama oameni capabili, pentru bani sau ratiuni "superioare" (de mafie), sa dea drumul unor mari infractori cautati de justitia romana si urmariti de intreaga noastra obste. Cehul cu o crima in spate, arabul cu o cariera de ilegalitati, americanul ucigas, specialistii in devalizari si excrocherii ies fluierand prin vamile romane, ca prin cascaval gaurit, si desigur nu fara osteneala baneasca sau politica. Ce intra in schimb, ce a intrat de 17 ani, ma ingrozesc sa-mi imaginez, caci vad cu ochii liberi esantioane graitoare, ca si cand am fi deja sub invazie. Dar nici cadristii nu sunt asezati chiar la intamplare. Si acolo e un centru care cantareste, vamuieste, dispune, spre cea mai mare paguba a acestei natiuni subjugate.
Locul cel mai sensibil unde paguba ajunge direct la nasul meu de scriitor e critica-literara. Pe acolo marii cenzori-electori au angajat cadristi, iar cadristii au mobilizat vamesii. I-au luat dintre firtingaii dispusi la orice, cu cultura in piuneze. I-au luat dintre gugustiucii emanciparii sexuale, asa-zis "moderniste", dintre bolnavii obsesiilor erotice, cu mare drag de inversiune si de manopere contra – naturii, de idei chisnovate, cu pigment de scandal, cu gustul morbiditatii si al liminarului pestilential, i-au luat dintre duene reformate, candva trambitate ale realismului socialist, acum in stare de lifting democrat, cautandu-i cu botul in scalamb si in epatant putrefact (ca sa vina la "zi"), nestiind pe unde mai suntem cu post-post-modernismul. I-au mobilizat dintre baietii de minge care se joaca in bumbi cu genialitate si carora zelul sucelii le tine loc de discernamant. Toti acestia s-au asezat de-o vreme la vami, in literatura, arta, teatru, sub bonzii dati si ei cu osanza la rindea, restructurati si destructurati oraculari acum "de partea cealalta", caci altfel isi pierd pozitia in noua societate iconoclasta axiovora. Cadristii au lucrat, vamesii lucreaza, infuzia si confuzia valorilor sunt in toi, marea opera reprezentativa nu mai prea apare, caci se mostenesc cu precadere monstri, asa-zis "fara prejudecati". Fara prejudecati, dar si fara judecati, cat de cat canonice, asezate.
Vamesii critici au eradicat si sterilizat tara, spre bucuria cadristilor si a sefilor lor oculti care, iata, "hotarasc totul". Oare pana cand?
Dinozaurul tare in dinti. Verdi si stapana
Am ascultat de curand, din nou, celebrul Requiem al lui Verdi intr-o editie 1967 (Karajan, Pavarotti, Ghiaurov). Am ramas iar naucit de cum curg armoniile pioase impletindu-se intr-o grandioasa polifonie a sublimului, a respectului pentru momentul despartirii de viata, a lamentatiilor si imprecatiilor adresate dumnezeirii de fiinta care, topindu-se in neant, cauta drum de mantuire, infricosata de judecata suprema, dar si increzatoare in mielul lui Dumnezeu, ce-i rascumpara pacatele. Cadeau unele peste altele marile iventii sonore sustinute de un sentiment grav al deperditiei inexorabile, si aceste extraordinare armonii erau parca si consolatoare, aratandu-i omului cat de inalt este spiritualiceste, cata vrednicie ridica el la ceruri, odata cu sufletul sau muritor, devenit nemuritor prin arta. M-am dus apoi cu gandul si la celelalte mari Requieme (Mozart, Berlioz, Faust etc. etc.) ca si la marile zguduitoarele pagini ale intristarii prin moarte de la atatia simfonisti de geniu care si-au ridicat smerenia in podisul sublimului, alcatuind o nepieritoare zestre tanatologica.
In randul acestora am cautat degeaba un requiem ortodox roman, macar o parafraza votiva, contristata, liturgica asupra mortii sfasietoare invaluita in ritual. Da, unele pagini din marele Paul Constantinescu duc la un asemenea sentiment: dealtminteri el e singurul care s-a incumetat si la doua splendide oratorii ortodoxe (fiind numai pe jumatate roman). Dar de un ceremonial fatis al dramaticei plecari din viata, cu intristare, lamentatie, imprecatie, cerere smerita de iertare si toate celelalte nu s-a ocupat dupa stiinta mea nimeni din marea pleiada simfonista pe care am avut-o la un moment dat, din care poate mai avem ceva si acum… Nimeni n-a avut o asemenea respiratie si o asemenea vibratie interioara. Nimeni n-a invesnicit ceremonialul mortii in sonuri nemuritoare, ba pot sa spun ca foarte putini au reusit la noi sa aseze trei sau patru voci sa se contrapuna intr-o injghebare muzicala de tip opera, au preferat recitative si coruri, nu s-au incumetat la mai mult.
Oare de ce intrariparea mortii n-a inspirat la noi mari lucrari, si ne prezentam golasi in fata Apusului catolic? Probabil pentru ca luam destul de usor acest sentiment, cu rezonante atat de grave. Sa fie oare ceva din mostenirea traca a celor care, se zice, se veseleau la moarte? Sa fie oare linistea usor candida, daca nu nauca, a ciobanului mioritic care accepta sa piara ucis de altii ca sa ilumineze mediul? Ori sa fie pretuirea prea marunta adusa omului in viata, ba chiar vietii, caduca, mizerabila, intamplatoare? Sa fie graba de a te intoarce la cele vesele, la ghiortait, rumegat, barfit? Razbunarea pe un mort pe care-l pretuiesti totdeauna mai putin decat pe tine supravietuitorul, si pe care-l poti trata in deriziune? Sa fie o neseriozitate funciara, unde marile sentimente, necultivate se ineaca in banalul voios? Sa fie taranie hatra, nedeprinsa cu solemnul, care face haz de orice?
Evident ca din "du-l, du-l, c-a trait destul" sau din "ieri statea pe prispa casii, azi s-a dus in p… ma-sii" n-o sa iasa niciodata requieme. Nici din batjocura semanata din belsug, in chip de istetime epigramatica, in cimitirul vesel de la Sapanta (unde se castiga un ban pe chestia asta!). Dar oare suntem noi toti asa, ne-evoluati, certati cu gravitatea si cu sublimul? Suntem atat de frivoli incat nu depasim bocetul trivial, uneori contrafacut, catre meditatia solemna, epurata, armonioasa?
Am asistat (din nefericire) in ultima vreme la cateva inmormantari in serie. Un popa, doi, trei, ii dadeau zor cu tipicul, cu "iarasi si iarasi", cu cantari nu foarte inspirate, cedandu-si cu greu bobotele celuilalt, mai scapand un icnet, chiar un zambet, simuland vizibil intristarea, grabindu-se sa termine, sa ajunga la "vesnica lui pomenire". Unii au ingaimat si vorbe de-o jalnica platitudine, mestecand mereu aceleasi fraze sterile de sentiment. Cu totii doreau lichidarea afacerii, nestaruinta pe transcendentul mortii, intoarcerea la voiosie. Romanul isi inchipuie ca voiosia e meritul sau cel mai mare si diurnul mediul sau ocrotitor. El nu doreste gravitatea, nici in dragoste, nici in moarte si cam nicaieri. El o duce mai bine la suprafata, consimte la panorama, dar nu consimte la cutremur, deci nici la requiem!
In aceasta privinta, si nu e singura, Europa incepe dincolo de noi.
P.S. Si ce pagini de oratoriu votiv s-ar putea scrie din "Cu sfintii odihneste…"! Unde ne sunt compozitorii?
Dinozaurul tare in dinti. Cum vine de se leaga?
Cu varsta mi s-a cam defazat mintea si nu mai reusesc unele legaturi logice. Nici notiunile nu-mi mai sunt clare, desi am avut note mari la limba romana.
Bunaoara vad ca avem un popor foarte religios. S-a crestinat printre cele dintai, a avut aici un apostol al lui Cristos ca propovaduitor. A tinut flacara ortodoxismului necurmat, a edificat zeci de mii de biserici si bisericute. E ortodox aproape de 90%, isi afirma mereu increderea prioritara in Biserica. Tine hramuri, posturi, la Inviere umple lacasurile, la moaste e prezent cu sutele de mii, cerceteaza manastirile in valuri, nu lucreaza la numeroase sarbatori, isi face cascade de cruci, bate matanii, pare ca s-ar teme de Dumnezeu. Totusi, e in topul coruptiei europene, cu mic cu mare; cum vine de se leaga?
Veti zice ca e coruptie doar in patura suprapusa. Lasa ca si reprezentantii ei misuna pe la biserici si hramuri, facand pe credinciosii ultra-ortodocsi, desi unii sunt de alte rituri, ori chiar atei; dar nici bisericosul popor nu e tocmai "usa de biserica", ci intretine coruptia la foc marunt in toate sectoarele si straturile, ca pe o stare endemica, in ciuda Sfintei Parascheva si a Sfantului Ioan Gura de Aur. Nemaispunand ca sunt in toi si ciomageli religioase, pentru te miri ce, de la retrocedari de lacase la prioritati la aghiasma. La randul sau, Dumnezeu e inhamat la rezultate sportive in clasamentul Burger sau la optiuni politice, ceea ce pare culmea activismului religios!…
Nu pricep prea bine cum e si cu socialismul, de ce unii socialisti devin peste masura putrezi de bogati, in decursul unei guvernari, aducand spre ei toate bunurile, participatiile si comisioanele care, dupa doctrina lor, ar fi trebuit sa bucure poporul conform unei repartitii echitabile. Ce e socialist in aceasta ultra-imbuibare cu totul dubioasa, - cum vine de se leaga? De unde baroni si proconsuli socialisti? De unde desmat socialist? De unde traitul din speculatie uzuriera si huzuritul din evaziune si capatuitul din frauda, cu intarire politica socialista? In capul meu notiunile se cam bat, oi fi invatat gresit? Dar liberalismul care creaza monopoluri si gatuie pe micii producatori sau pe comerciantii medii, cum vine de se leaga? Cand eram mic aveam numai liberali in casa, iar pe perete, sub doi Bratieni, scria "Prin noi insine!". M-a pus naiba sa cred ca liberalismul promoveaza fortele autohtone; ca sa vad acum contrariul! Si inca la modul cel mai sfruntat!
Mai caraghios, mai desuet mi se pare sa existe un partid taranesc, ba inca national-taranist. Care tarani, ce s-a facut oare pentru ei, cum de a ajuns tara o parloaga, iar ei, fostii tarani romani, temelia istoriei noastre, facatori de bunuri si cultura, cum de-au ajuns acum pe campiile si santierele altora, - cum vine de se leaga? A dat si partidul taranist de pamant cu taranimea, cu oamenii sai adica. Le-a dat peste nas cu isop crestin-democrat si i-a lasat sa moara copios ca putere de reprezentare, ca strat fundamental. Cine s-a mai uitat de-o vreme in gura taranimii? In niciun caz taranistii. Poate socialistii? Haidade! Liberalii? Nici atat!
Am invatat la scoala ca democratia e conducerea poporului. A fi democrat este a promova vointa poporului, a-i da incredere si cuvant, putere diriguitoare. Ma uit cu mila la cei 6 milioane de pensionari romani debili la pensie, si la sutele de mii de faliti ai bancilor, si la marile mase de exportati, unii la lucru, altii la cerseala si rix: ce demos mai e si asta, si ce conducere mai exercita?… Cei mai multi chiraie de saracie, sunt cu capsa pusa. Nici armata copiilor (alte milioane) nu e foarte tihnita! Muncitorii, cati au mai ramas, maraie si ei prin botnita. Unde e demosul? Sunt cei cateva zeci de mii de bogatasi, binehranitii ciocoi, afaceristii fara scrupule? Cum vine de se leaga? – iar nu pricep.
Mai e un partid care vinde energia de la unul la altul din interpusi, ca s-o scumpeasca, si vinde altor tari si mijloace informative, din "gentilete" probabil. Ce-o fi avand treaba asta cu conservatorismul, cum vine de se leaga? In capul meu nu se leaga deloc.
Cum nu se leaga nici cei care vor, spre stupoarea mea, sa faca o tara "ca soarele sfant de pe cer" (cu ajutor de la Muntele Athos), si care in nationalismul lor avantat pun mana pe terenuri, adica mai exact pe tara, si o vand bucata cu bucata, dupa ce au izbutit sa faca pamantul neproductiv, nerentabil agricol. Cu asta se ocupa ei, cu vanzarea pamantului nostru, cu vanzarea Romaniei (cum se ocupa dealtfel si ceilalti, la alt nivel, industrial). Asta fac ei, in nationalismul lor fervent, mistuie teritoriul si il instraineaza, de alienati ce sunt ei insisi! Totul cu gargara despre Dumnezeu, neam, vesnicie, Mihai Viteazul etc. Sa ma trazneasca sfintii daca inteleg cum se leaga!
Dinozaurul tare in dinti. Cate ceva despre huligani
Huliganii au tot aruncat fumigene si au rupt scaunele din tribunele stadionului. Nu era mare nevoie. Meciul a curs in legea lui. Acum, inteleptii fotbalului, saducheii, oamenii de bine, infiereaza pe huligani. E cat se poate de corect, societatea trebuie aparata! Dar:
Huliganii n-au mai avut razboi de foarte multa vreme. Unii nici nu stiu ce-i aia, decat din filme. Pe langa faptul, grav, ca n-au avut razboi care sa le descarce agresivitatea naturala, unii n-au mai avut nici slujbe. Au ramas sa traiasca din expediente. Au ramas asadar nervosi, neadaptati. Altii au slujbe, dar ii enerveaza. Fie ca nu castiga destul, fie ca sunt smotociti de sefi sau panditi de rivali, sau calcati pe bombeu de fitecine. Ei unde sa huiduie? Scoala nu le-a facut cine stie ce lumina in cap, nici cine stie ce dreptate sociala. Dealtminteri, cu dreptatea sociala ei s-au cam lamurit. Asta e o societate otova, condusa de destui snapani buni de trimis la naiba. Totusi aceia dau directia, aceia fac banii, meciul se joaca in profitul lor mare, fanii iau doar cojitele, apuca un mezelic. Sefii se fudulesc, pleaca acasa, la lux, in masini de lux – ce lume o fi asta? Obraznicul, de cand lumea, mananca praznicul. Batausul vrea si el potul; iar daca nu-l ia, se alege macar cu caftul, cu garagata. In tot mapamondul sunt batai, om fi noi mai prosti ca altii?
Dar huliganul nu e numai cel fara slujba. E si baiatul de baiat care se agita, pune mana, face rost de lovele, stie pontii, pandeste chilipirurile, uneori e chiar doldora! Timp are, sta la un sprit-doua, dimineata, la pranz sau seara. Noaptea e cu gagica la disco, se agita, se excita, baga in el – ce naiba sa faca? Ideal nu i-a procurat nimeni. I-a dat sanatate, musculatura, limba lata sau ascutita. Stramtorat de societate, nechemat pe poteca faptului literar-artistic, al viziunii transcedentale, nesolicitat nici macar la un pic de efort obstesc util care sa-i consume caloriile, isi da si el drumul unde poate. Altfel i se usuca vocea, se stafideste. A vazut la altii: multi au o tinta, un scop. Si ei? Cum sa traiesti fara o tinta, batandu-te pentru ea, dandu-ti snaga pentru ea? Jucatorii, da, ei se consuma; dar el n-are acelasi temperament? N-are aceeasi nevoie de a se cheltui? E clubul lor? Ba e si al lui si e gata sa faca moarte de om pentru el, ca sa se convinga toti ca e cu trup si suflet devotat!
Huliganului i s-a luat regele, i s-a luat Conducatorul Statului (Dictatorul), i s-a luat Primul Ministru, cu Presedintele s-a pomenit de un fason cu el, i s-a cam luat Dumnezeu, plus insemnele nationale, plus imperativul categoric, i s-au luat marile traditii, eroii; huliganului nu i-a dat nimeni pilde, n-a vibrat in fata Ordinei, la scoala s-a cam fuserit si s-a facut misto, in limba s-au incetatenit expresii pestilentiale, relatiile amoroase au devenit derizorii, vermiculare, mocirlite; orice duh al generoasei gratuitati a fost in societatea noastra gonit cu pietre in fata gaunoasei combinatii subterane, de cele mai multe ori sordide. Spurcaciuni masive ii vin si dinspre televizor, buseli, ratoieli; si dinspre Parlament; aranjamente dubioase de la toti maharii inalti ai nesimtirii – ce sa te mai astepti atunci?
Huliganul isi face educatia la gazetele sportive de unde ia certitudini de doi bani, carcote mucilaginoase, sperante prajite si sfarojite, clasamente ipotetice si clisee naroade in chip de Weltanschaung. El e dopat cu toate golurile marcate candva, e enciclopedist in nimicuri. Mintea lui e interzisa modulatiei filozofice, sucurile lui n-au pe unde sa se scurga, il apuca de gat, i se suie la tafna. El n-are, dupa mine, nicio vina. El trebuie sa urasca, asa cum trebuie sa respire. El trebuie sa spurce pe momentanul sau adversar, sa se suie pe hoitul acestuia cu picioarele! El trebuie sa-si impuna vointa lui de moment impotriva celor care-l limiteaza. El are intransul acelasi germen de revolta care s-a expandat in marile Revolutii. Si il are in sine, comutabil, disponibil, cum ii sta bine unui umanist dezinteresat. El poate sa faca sfasiere de semeni de dragul a ceva. El ne reprezinta intr-un fel si pe noi in ipostaza de varf pasional, dar cu mai multa sinceritate. El se poate juca de-a moartea, daca nu i se procura un alt joc, mai minimal. La urma urmei el iubeste, si deci uraste. Ca noi, dar paroxistic. El face fumigatie, fiindca e plin de foc.
El opereaza, in mic, ceea ce e in capul unora, foarte mari. Aceia distrug nu trei scaune, ci o tara. Cu mai multa fumigatie!
Dinozaurul tare in dinti. Despre revolutie
N-am fost revolutionar, n-am dorit raul nimanui. Am meditat insa la revolutii, am scris despre unele, le-am urmarit perindarea, de obicei deviata. Revolutiile sunt sangeroase, fara sange parca nu-si merita numele. "Revolutia de catifea" e o metafora. Se moare in draci, se moare nevinovat, ideea izbeste in moalele capului si la turloaie. Toata lumea se defuleaza prin Idee, scapa prin Idee de toate dusmaniile, masacrand. Revolutiile sunt o betie a masacrului legitimat prin Idee. Care Idee? Nimeni nu poate sa jure care e Ideea, fiecare o vede putintel altfel, o trage pe turta sa, ca sa masacreze in voie, sau macar sa se revolte in voie, sau macar sa se agite... Cu cat crima e mai enorma, cu atat revolutia pare mai puternica si mai productiva.
In general revolutionarii se mananca unii pe altii, mestecandu-se, punandu-si in carca unul altuia cate o "deviere". Devierea se umfla ca o buba, ca o gogoase, si ajunge la "tradare". S-a tradat ce? S-a tradat puritatea Ideii, si pana la urma interesul (suprem) al poporului. Toti se intrec sa pastreze in toata puritatea sa interesul poporului. Cum? Masacrand pe altii (care au "deviat", au "tradat"). E o placere sa vezi cum se succed deviatorii si tradatorii, trimitandu-se unii dupa altii la basca sau la moarte. Pentru generoasa Idee, aristocratul Mirabeau si-a tradat clasa si a facut front comun cu starea a treia si intelectualitatea ultra - liberala, pana cand harst! a deviat si a pierit. Girondinii, artisti ai cuvantului, gadilati si ei de Idee, s-au apucat sa revolutioneze pentru popor, haituind regalitatea, dar s-au dat si ei de gol, si stanga revolutionara, cum i-a prins cu devierea, cum i-a casapit. Au pierit de mana lui alde Danton, Marat, Robespiere. Dupa aceea a luat-o pe cocoasa tradatorul Danton, urmat de un Camille Desmoulins si cu un Fabre d’ Eglantine, hranind copios ghilotina, din ordin iacobin. A intrat apoi iacobinul Robespiere si ai lui sub cutit. Strasnic cutit, strasnica revolutie! Cu hecatombe de decapitati, inecati, impuscati, torturati, cu alte milioane trimise sau chemate sa-si dea viata pe front, cu nenorociri si pustiiri fara seaman. Mai pe urma, de atata deviere, au venit burghezii tranzactionisti Tallien si Barros, parintii coruptiei, si dupa nu prea mult timp, revolutia, tot deviind, a dat in... Imperiu. Alt sange in siroaie, alti tradatori, alte masacre cu deviationisti, si tot interesul suprem al poporului.
Dar lantul cu Kerenski, si apoi Lenin, si apoi Trotki, si apoi Stalin, si apoi cateva milioane de pacatosi si alte cateva milioane de combatanti masacratori, pe intern si pe extern, si da-i la sange si da-i la dezastre, toate pentru Idee si pentru popor, ba inca si mai abitir, pentru popoarele lumii, pentru toate!
Distrugerea prin unii a altora pentru nobletea Ideii, acesta e sicul unei revolutii autentice. Navigatia spre mai bine si mai adevarat, mai omenesc si mai sublim, s-a facut pe rauri de sange si munti de suferinta, incercandu-se o oarecare dreptate cladita din nesfarsite nedreptati. Anvergura mortii a fost motorul unei lumi puse pe progres.
Si acum sa venim si la "revolutia" romaneasca din 1989. Ce Idee, ce doctrina, ce program de fericire umana? Cine a taiat pe cine? S-au inchiondarat, s-au urnit, unii mai din greseala, altii din nehotarare, altii din "hai si noi!"... S-au mai impuscat cativa si din "ole!". Unii s-au ratoit si molestat pentru fericirea poporului, ceilalti tot pentru fericirea poporului. Cei mai ageri si-au rotit ochii sa vada ce-i de apucat. S-au bulucit la pricopseli, s-au bulucit la pomeni si bacsisuri, ba s-au dat la o parte unii pe altii, si-au tras presul, s-au excrocat. Sange a tarait catva, dar acum se bate o darabana uriasa pe contul sangelui varsat, ca si cand ar fi curs paraie. Niciun Danton n-a trimis la moarte pe niciun Brissot, niciun Robespiere n-a trecut la decapitat, ci toti au ramas la latrat si marait. Revolutia noastra n-a avansat, caci n-avea unde. Lipiti, in sfarsit, la tata Europei, de bravi revolutionari (dresati) ce suntem, nu stim nici macar s-o sugem. Unii s-au ales cu bigi-bigi, altii cu coada matii. Toti presteaza acum furturi in interesul (suprem) al poporului. De Idee sa nu mai vorbim!
Asa o revolutie!
Dinozaurul tare in dinti. O monstruoasa crima
Asist la un ciclu cumplit. In fata mea zumzaie si zbarnaie politicalele: cine iese presedinte la partid, cine iese vicepresedinte sau prim vicepresedinte; cine cu cine se combina, cine devine presedintele tarii, cine merge ca deputat la Bruxelles pe 40.000 de Euro lunar; ce a mai zis cutare deputat, ce a dat din gura celalalt, ce se intelege din niste declaratii, ce se deduce din unele taceri. Toate aceste nazbatii, pana la urma desarte, tin primul plan, agreseaza psihicul public, mascheaza niste realitati ultra - dureroase. In loc sa se faca mai multa si mai buna agricultura, se face politica.
Cel care a obtinut un mandat ori s-a strecurat in administratie sau s-a cocotat in vreo comisie n-are nicio treaba cu agricultorul; el are treaba numai cu mecanismele si relatiile politice. De-aceea agricultorul da in branci. Scoate cu truda imensa o biata recolta, la care s-a chinuit cu toata familia, plateste taxe si corvezi, vinde sub pret unor telali care se suprapun, intr-o piata asa-zis libera, si care castiga pe de-a moaca de smecheri si agresivi ce sunt. Nu-i iese, prin desavarsirea legilor noastre, nici cat a bagat in aceasta stradanie. Cine i-a facut legile? Politicianul, atent sa nu piarda tonul (adica porunca europeana), caci daca il pierde pleaca din post.
Politicianul e la vedere. El pare sa aiba idei.
N-are. El are numai directive. Si, ori din neglijenta patenta, ori din directive, el da in agricultor, il omoara. Politicianul roman asasineaza pe taranul roman, care e bastina lui, care e istoria lui, care e fundamentul lui. Ba care chiar, pana la urma, e cel ce l-a votat, l-a facut politician bugetivor, i-a pus tata Statului in gura. Pe asta il omoara! Il lasa, neajutorat, sa pagubeasca pana cand il desfiinteaza, cu tot temeiul nostru rural. Asist placid la desfiintarea taranului de catre reprezentantul sau politic.
Dar reflectorul nu e acolo unde uda taranul pamantul, il ara, il insamanteaza, il pliveste si scoate cu amaraciuni un produs a carui plus - valoare o iau smecherii, cei mai multi oachesi; reflectorul e pe cine iese vicepresedinte, si secretar, si primar, si ministru, si sef de stat, cum am zice pe asasini. Acestia au trantit agricultura! Acestia au trantit si micul comert. Si pe cel mijlociu. Acestia au dat in mana altora, din alte parti, o multime de capitaluri si resurse, aranjand sa le cumparam tot noi produsele si sa le subventionam tot noi slabiciunile! Taranul n-are decat sa moara. Si, bineinteles, sa faca folclor la televiziune. Rolul lui nu mai e sa cultive legume, sa hraneasca tara, ci sa faca folclor. Legumele le aducem din alta parte. Cu ce bani? Cu bani imprumutati, desigur. Politicianul de azi, stapan pe frane si ecrane, face rost de un alt imprumut si lasa grija de a-l plati generatiilor viitoare. El o descurca. Dar dedesubt e hoitul taranului roman. Si hoitul unor comercianti romani si al unor mestesugari romani. Ca sa nu mai vorbim de gloata crescatoare a somerilor romani. Gloria politicianului democrat roman e ca a distrus, intre altele, agricultura romaneasca, adica baza. Am ramas numai cu suprastructura.
E adevarat ca nici comunismul n-a fost clement cu producatorul agricol particular, pe care l-a bagat cu anasana la colectiva. Dar nici foame n-a fost, nici import de cereale, nici 20 de miliarde de Euro imprumutati dintr-un foc. Mecanizarea facea progrese, ca si irigatia, ca si mica industrializare agricola. Unii o scoteau la capat bine, altii, ca pastorii sibieni, nu-si mai incapeau in piele de belsug. Produsul era al nostru, traiam toti! Bolile produsului erau tot ale noastre, nu ne invadasera de aiurea. Acum luam imprumuturi si boli, si ne rugam ca milogii, sa ne lase si noua o parte din capitalul pe care l-au cedat politicienii nostri. Si consideram o izbanda ca nu ni-l zvanta de tot. Ne-am dat foc la toate valizele, am starpit cu ghiotura muncitori si tarani. Dar am umplut rangurile politice cu asasini. Agricultorul roman da gafaind la harlet, superpusul sta la poarta sa-l jacmaneasca, iar noi, fosti bogatasi acum datori pe-un veac, cascam gura sa vedem cine va fi vicepresedinte sau secretar sau alt casap al temeiniciei noastre.
Dinozaurul tare in dinti. Haiosul, calitate predilecta
Avem de-un card de vreme, ca romani, o predispozitie spre haios, categorie in care intra ceva din simpatic si comunicativ, daca se poate ghidus, tragand cu ochiul, facand pe impielitatul, glumind cu lucruri mai grave, plesnind cu o istetime spontana, neincorsetat, jucaus, nasaramb, pus pe sotii. Haiosul zambaret place de cum il vezi. Daca mai brodeste si cateva cuvinte potrivite si se descurca (neavand constrangeri ontologice sau epistemologice), gata, te-a castigat!
Haiosul poate sa aiba mari merite, ori sa n-aiba niciunul. Sa fie dens de ganduri, de multe stiutor, talentat in vreo directie ori simpla tinichea zornaitoare, lenes cu apropouri, ager in bobarnace, limbut cu fatada ranjita: el are bonificatie, urca mai repede in atentie, flateaza micile conforturi ale lui Burtaverde, alegatorul, ii da ghionti amicali, care ii tin loc de convingeri. Atipit in ortodoxia crispat – monodica, romanul se bucura sa-l trezeasca cetateanul al dracului, dat in Pasti pe ma-sa mare, smecheria de om bun de taifas si cat de cat farsor.
Semnul cel potrivit la haios e ca pacaleste, ia ochii, impuie urechile. Noi avem cateva radacini baladesti in prea marunta noastra mitologie care ne reprezinta modest, chiar fals. Nu cred ca astazi se mai identifica multa lume la noi cu Miorita, decat ca resemnare nepoetica dictata de mizerie corporala. Nici vreun Mester Manole sa-si bage fiinta iubita in opera n-am mai prea intalnit de la o vreme, ori ca opera nu mai e cine stie ce scofala, ori ca fiinta nu mai e cine stie ce iubita, poate fi schimbata la gramada. Cladirea nu se mai ridica azi cu hei-rup! Lait motiv, ci pe baza comerciala, cu intarzieri. Biserica nu mai e ce a fost. Domnul nu mai e chiar Domn, ci functionar de stat carcotas, care uneori da mai mult decat face, din haznaua poporului, ca sa ciupe si el o parte nelegiuita.
Mare nadejde caracteriologica nu e nici in modelul Fat-Frumos si Ileana Cosanzeana, la noi reprezentari ideale dar total schematice, intrucat Fat-Frumos n-a spus niciodata o vorba de duh, ci a dat doar cu palosul, ajutat de altii, si pana la urma a ajuns sau a razbit la Dama, nemaispunandu-ne apoi nimic; iar de Ileana nu s-a lipit vreun gand, vreo sentinta, vreo actiune, ci a stat bleaga sa astepte, dupa care a trait “fericita”, adica total muta. Abia Scorpia, Ghionoaia, Balaurul ce au mai actionat cate ceva in legea lor, la sfarsit rapusi si ei, sau imblanziti. Singurul cu oarece valente nobile, haioase e Calul, care cugeta si anticipeaza primejdiile, fiind remontat rapid cu jeratec dupa ce traise bubos si flendurit. Cam toate minunile in basmul nostru de capetenie le face Calul, ailalti merg dupa cum le potriveste el. Asadar, nici in directia cuplului - erotic model nu obtinem mare lucru.
Firma noastra e in alta parte. Ea e la Pacala, care el faptuieste, combina, incurca si rade. (Nu si la Tandala care tandaleste, n-are spirit). Si putin la Nastratin, haios, dar venind dintr-o alta lume stilistica.
Cand a fost sa facem si noi o Revolutie, in 1848, doar ardelenii s-au tinut incruntati. Moldovenii au lasat-o dulce si moale de la inceput, iar Muntenii au facut un hai! cu actiuni spectaculoase si cam vane. Discursuri si proclamatii au fost, slava Domnului! Dar cum au aparut in zare turcii, sefii nostri si-au luat papucii si s-au dus sa se certe la Rucar. De aceea cand a fost sa se edifice, la Arad, statuia unei Revolutii Romane paralela cu cea ungureasca, sculptorul a crezut de cuviinta sa o trateze pe a noastra operetistic, ca un fel de caruta cu paiate patriotarde, fata in fata cu sobrii, demnii, crispatii generali cvasi-maghiari. Aceia stateau plini de dignitate. Ai nostri se jucau, erau haiosi.
Din Domnii nostri poporului a placut deghizatul Cuza; din literatorii unei bonome prime regalitati imbumbate s-au zbenguit Creanga si Caragiale, mult mai putin contestati azi ca liricul Eminescu; in piata publica gesticulau Fleva si Delavrancea; in poezie, pe urmele spiritualului Toparceanu (si Cosbuc era glumet) am ajuns la Sorescu, decazand apoi la frizeri cu saxofon. Logo-ul asa-zisei revolutii post-comuniste pare a fi nu un leopard, ci un motan. Din trei Presedinti doi au fost si sunt haiosi, sfatosi, pempanti, sau afurisiti; mijlociul nu-i prizat fiindca n-are haz. Doi sefi de partid s-au ridicat vertiginos la un moment dat pe verva lor cromatica, nu totdeauna controlata. Actorii de mare box-office sunt haiosii care zambesc placut si spun goange. Exact ce vrea Burtaverde!
M-am gandit la toate acestea vazand ca iar Haiosul ii ia Seriosului Primaria Capitalei, asa, fara nicio opera publica, doar ca-i mai piscat si mai pisicher. Si m-am intrebat de ce un Presedinte care stie ca toata popularitatea sa e in ghidusie si lipsa de fason, trimite, sub steagul lui, la lupta, un om “dintr-o bucata” intr-o tara ahtiata de haiosi.
Pre-Satanicii
M-am trezit la Brasov intre pasionatii Cerbului de Aur 2008, intr-o seara calda de la natura si invapaiata de la computer cu light-design-ul care deschidea portile infernului, o data sticloase si terifiante, apoi rosii ca sangele de taur injunghiat, intre freamate fulgeratoare, apostrofe sonore mirobolante de Valpugie electronica, compunand adevarate bolgii unde sa-ti cauti contopirea cu neantul.
Si s-a instalat pe scena o binecunoscuta trupa cu instrumentele lipite de viscere si genunchii fracturati, stropsiindu-se din darabanele lor bubuite. Si a venit si cant-autorul batos si latos, cu ochi de foca improscatoare de un ceva de care nu m-am dumirit daca era durere optimista, sila mobilizatoare, imprecatie, tramba convulsiva de foetus chircit sau proclamatie politica demascatoare, ori poate chematoare spre un Sardanapal ignifer. Am incercat sa ma lamuresc din miscarile bratului imprecatorului, care o data arata impungaci spre noi, bagandu-ma in dardori, o data rastignea cerul, o data zvacnea lateral spre marginea pamantului chemand spre nu se stie ce si sfidand acrisor nimicnicia noastra taratoare.
Dar pe masura ce eu ma nauceam tot mai mult, intelegeam ca jur-imprejurul meu, mesajul fusese primit, caci siruri intregi de zelatori, instruiti si hipnotizati, cu guri bleojdite de un grohait admirativ, ridicau fusele bratelor deasupra crestetului si isi loveau palmutele cu infocare in ritm, cu o beatitudine suspecta, vibrand ca zbuciumate de un facalet transcedental ce-i scormonea in vintre, procurandu-le o noua identitate, orgiastica. Mi s-a parut ca vine insusi dumnealui Dracul si, punandu-le undeva degetul, mai in dos, ii scoala la o noua revolutie, tot fara scop precis, decat acela de a se intarata, ca sa se moleseasca mai tarziu. Revolutie de dragul revolutiei, dar nu cu arme si sange, ci numai cu convulsii sexoidale, compunand o noua secta, urmasa Tremuricilor, ruda mai indepartata cu Bogomilicii, tentatori ai spasmelor Satanismului, ca iluminatii caruia sa arunce apoi lumea in deruta.
Si statea un inger de fetita langa mine, sa fi avut 8 ani, si era si ea izbita de necrutatorul delir. Ca si o grasana rascoapta, in asteptarea Fecundatorului. Ca si o alta ochelarista spelba, dospita de buche, si care acum se tremusa in draga voie, simtand organul lui Sarsaila incoltind intr-ansa. Si am vazut becheri si familisti mai copti, din cei ce isi scoteau parca parleala unei vieti monotone pandita de angoasa "constructiei" inutile si a dezastrului final, batandu-si fleicile la darabana ultrasonora, bucurosi de un Sabat care sa le mutileze personalitatea, sa-i lase numai simple protozoare orbecaind in cautarea impulsului dintai, formator, ori mai degraba negator a ceea ce din greseala au devenit. Si am vazut oameni subtiri luati intempestiv de Dracu' la joc, pentru antrenament, in timp ce Vedeta-Paianjen se bataia si se morfonda amarnic, zaltandu-se in toate chipurile pe scena, urlandu-si spre noi ursuzlacul metafizic.
Nu eram departe nici de pansexualii nedusi la capat ai lui Bivolaru, izbiti la mir de leuca unei divinitati nehotarate care vrea sa se joace De-a Absolutul. Nici de alte secte - caci secta era ce vedeam eu - si posesie de la distanta, si psihotronie, si moda oculta de initiati alesi, dusi la o anumita biserica, specializati in cromatisme si enarmonii, cu rufaria umeda de haituiala interioara, deseori cu fete convulsionate, ba chiar cu muci curgand slobozi si bale alunecand pe gura, semi-extatici, buni de facut marmelada, melasa, gretosi de supusi acestei excitari ritmice, satanisti virtuali, dupa ce au depasit prin abuz toate spleenurile sexuale si care acum stiu tot, dar nu mai vor nimic de-adevaratelea pe lume decat sa fie violati sonor la nesfarsit.
N-am ce zice, aceasta e ora Pamantului. Lucizii vor framanta la nesfarsit pogoanele presatanice, activandu-le in sensul dorit de ei. Demonia e in toi pretutindeni.
La iesire am zarit o doamna aproape distinsa, bine imbracata, la vreo 40 de ani, o posibila interlocutoare, consiliera, sora: bataia! O cuprinsese bataiala, cred ca dincolo de vointa ei. O clipa, crezandu-ma inca tanar, am vrut sa ma arunc in apa sa o scot la mal. Am realizat curand ca prea putin mai depinde de mine, si de Logos. Satana, mai prompt, pusese deja mana pe ea, vai, era dreptul lui!
Am aruncat o privire solicitatoare spre balcoanele invecinate Pietei Sfatului, unde mi s-a parut ca vad la un moment dat chipurile inghetate in dispret sever ale unor burghezi sasi din secolul al XVII-lea. Iar ei mi-au trimis, ca ajutor, dinspre monumentala si cernita Biserica Neagra cateva acorduri grave de Johan Sebastian Bach.
Vorbitor pe doua limbi
Cand Domnul acela i-a spus domnisorului nostru: “Lasa-mi marfa sa treaca! Deschide larg granitele, chit ca-ti pleaca si tie cele mai bune produse, sau iti intra arme, manifeste, vagabonzi!”, omul nostru a batut calcaiele si a racnit: “Yes, Sir!”, dupa care a facut un scurt stanga-mprejur si a murmurat: “Da-l in ma-sa, imi bag si eu mica mea afacere. Plus ca, odata ce m-a instituit si pe mine demnitar…!”
Apoi acela i-a zis: “Scumpeste creditele, ca altfel ne napadeste plevusca”, iar omul nostru a racnit: “Yes Sir!” si-n gand: “Da-l in ma-sa, asta vrea sa aduca marfa nobila, sa intemeieze lanturi speciale; unde o sa ma agat si eu, care am dreptul legal sa le aprob”.
Apoi acela a zis: “Baga-ti handralaii sa capuseasca institutiile, regiile, intreprinderile de stat, pana cand le fac farame, ca sa incepem o viata cu adevarat noua, necomunista, cu un alt suflu!” Omul nostru, acum mai imbracatel, a raspuns cu aplomb: “Yes, Sir!” si a ras dintr-o miscare trei sferturi din industria socialista, sub lozinca: “Da-l in ma-sa, ma-nfig si eu la plesneala, apuc ce pot, duc acasa pe daiboj, ca doar la mine e iscalitura si vama; de-aia sunt pus aici, nu?”.
Si la fiecare demantelare si privatizare, baiatul nostru, fiind el si cu spice argintii in par, fie el si animat de cel mai cordial suras politic, a zis cu multa intelegere pentru desfasurarea unei democratii liberale: “Yes, Sir!” si s-a executat, casapind paduri, inchizand mine, privatizand pe nimic capacitati, cedand regii, falimentand banci, inactivand agricultura candva asiguratoare, taind fabricile in bucati de metal, mereu cu un suras interior ca nu-i va fi supunerea degeaba, ca va lua binisor din caimac, ca se va inchifta cu ce n-a vist neam de neamul lui si va sta tantos in fruntea bucatelor, ciupindu-l si pe stapan, da-l in ma-sa, dupa o traditie seculara.
- Vrei sa intri in NATO? Uite ce-mi faci baiatule, ce-mi darami, ce-mi dai mie pe-aproape nimic! – Yes, Sir! (Da-l in ma-sa!) El tot isi ia daca refuz, ca gaseste pe altul sa-l puna in locul meu, si mananca ala cozonacul in loc sa-l mananc eu. Mai bine sa accept, ca vine tot picusul la mine si la cimotia mea!) – Vrei sa intri in Uniunea Europeana? Imi cedezi cutare si cutare, te dai la o parte din cutare, iti privatizez cutare, iti desfiintez monopolul cutare si iti institui eu altul, iti trimit armata la plimbare, iti sucesc gatul dupa alimentele mele, ba iti dau de forma si niste bani – pomeni, de fapt nu ti-i dau, ti-i arat, ti-i trec in cont, dar pana sa ajunga la tine ti-i tarai pe la serviciile mele; in schimb tu executi pe cutare, lefteresti pe cutare, si-mi dai o taxa mai mare decat subsidiul meu. Esti capabil? – Yes, Sir!, a zis bravul nostru dregator, si-n sinea lui: “Da-te-n ma-ta, tu pompeaza banii, ca stiu eu unde sa mi-i trec, cum sa fac licitatia, cum sa inventez la iuteala noi antreprenori care sa-i inhate si sa-i spanzure in directia mea, atata lucru am invatat in 20 de ani. Dar tine-ma in rang, ca altminteri vin alti ciocoflenderi, si o incurca! De mine poti fi sigur, doar am vandut atata din bunurile acestei amarate de tari, pentru un comision, la urma urmei, modest! Ce am? Niste biete vile si hotele in strainatate, niste saracii de actiuni, niste amarate de yahturi, nimic foarte consistent. Dar am fost bucuros sa-ti fiu ispravnic, dezvoltator pentru matale, lichidator pentru altii!”.
- Violeaza-ti mama! i-a zis intr-o zi Seful investitor, Marele Demnitar. – Dar, Sir... – Ce e? – E urata, e jalnica, e terminata..! – Hai sa fim seriosi: ai facut-o si pana acuma, tocmai ca te-am privit cu interes! Esti o sluga buna, esti o sluga ideala! Am sa-ti maresc tainul pe tara. Intelegi? – Yes, Sir! – O sa-ti dau mai multa carne de prajit la gratar! Si niste chibrite mai performante! Si niste bretele noi, daca renuntati si la cultura romana. Daca renuntati si la steag, va fac o portiune maricica de autostrada! Te crezi destul de avansat pentru asta? – Yes, Sir! Dar am o rugaminte: mie imi dai fleica macra, fara os, de acord? Si-n gandul sau, pe limba originala de patriot: “Baga-te-as in ma-ta!..”. Cu asta, demnitatea e salvata!...
Mâța-n sac
Acum l-au prins pe alt domn fost ministru cu mata-n sac! Nu ca ar fi furat, Doamne fereste, departe de mine gandul! La noi nu se prea fura, nu permit mediul, legile, cutumele, Justitia. Doar ca s-a imbogatit misterios cu cateva case, cu cateva masini.
Se intreaba de unde? niste ziaristi ageamii, niste “gaoaze”. Ei nu stiu, bietii copilandri, cat bine poate sa aduca o ruda descurcareata, indeobste sotie, dar si soacra, dar si matusa sau o nepoata, cineva din familie, care are instinctul economiei, care din leafa sau din ce pune mereu de-o parte devine foarte chivernisitor, izvorator-de-mir mai bogat decat sfantul Dimitrie Basarabov, ctitor-ziditor mai plin de succes decat Manole. Matusa, soacra, cumnata, din cuponul lor de pensie ridica palate si le dau demnitarului. Acesta poate sa le inchirieze, cum o si face, si apoi cere de la Stat locuinta de protocol, ca sa nu ramana sub cerul liber in ploaie, ca un mizerabil. Cand demnitarul are mai multe vile si mai multe case de odihna la tara, si mai are, bineinteles, mai multe masini care sa le acopere, se pune chestiunea sa para despartit de nevasta care i le-a adus plocon din micile ei economii, ca sa le poata, bietii de ei, stapani fara sa bata la ochi, de democrati si socialisti ce sunt. Si atunci traiesc despartiti, cel putin o parte din zi si se intalnesc numai noaptea in patul conjugal de unde fug dimineata, pe furis, precum Cuviosul Iachint in poezia lui Arghezi. Dar gaozarii, tac!, i-au prins, mai exact au prins-o pe ea cand evada in lume. – Pai ce faceti? – Tocmai incercam sa ne impacam, zice seniorita, parasind viloiul unde mai doarme inca pasaroiul-sot in deplina lui inocenta. Si care viloi e locuinta de Stat, ca pe celelalte le-au inchiriat pe euroi.
Acestea, desigur, sunt afaceri private care ne privesc, sau care trebuie sa ne priveasca prea putin. Faci cinci case in cinci ani, si ce daca? Inseamna c-a functionat bine protectia sociala, ca e un mediu bun de constructie, omenos. Ti-aduce nevasta vilele si masinile pe tava, tu ii aduci posturile, licitatiile, prezenta in strainatate, titlurile care ii “lipseste”. Ce mandrete de vile! Pe unele le-au facutara racanii pentru dl. colonel, ori sanchilotii subventionati social pentru dl. primar, ori fondurile pentru irigatie oferite de Europa si transformate in conac boieresc. Sunt si vile-din-cotizatii si vile-din-avorturi. Avocatura cladeste si ea masiv in aceasta tara binecuvantata, in intrecere cu notariatul si politia. Matusile abunda, circula pe toate drumurile, tutelate de sfanta Tamara de Cornu, protectoarea celor cuminti. Colosal ce se poate cladi din micile economii!
Dar si mai si se cladeste din faptul ca dumneata, ziditorule, fie de stanga ori de dreapta, ai incaput in raza mea de actiune. Acum eu te am in mana si iti fac un pic de durere de cap. Nu te bag la basca - la ce mi-ar folosi? Dar de cand te pandesc sa-ti gasesc fisura, gaoaza! Ca doar om esti si dumneata, demnitarule, nu poti sa te atingi fara sa te lipesti de nimic, nu poti sa tranzactionezi nimic public fara o modesta participatiune privata, nu poti sa te simti reprezentativ daca n-ai extras la bucatarie ceva din mersul bunurilor, macar un caltabos acolo, macar un sorici! Si din clipa aceea, fraiere, esti in mana mea, caci si mie imi place soriciul, bravule om de stat! Eu am aparat foto ascuns si merg la sigur cu dumneata, totul e o simpla chestiune de timp. Si ce aflu vand, ca am cui. Te plictisesc? Poate, dar pe romani ii distreaza teribil. Ei traiesc din razgaiala asta zilnica. Ei s-au obisnuit cu portia zilnica de gainarie sau furt masiv, sau macar de banuiala. Ei stiu ca unde e banuiala incape si un santajel si o manevra ideologica. Daca nu am de unde sa te apuc, nu esti bun! Insa stiu bine ca cea mai mare parte a tarii acesteia ultra-vulnerabile e construita din santaje la vicii ascunse. Din nesfarsite mieunari de mata-n sac.
http://www.riddickro.blogspot.com/2012/01/everac-potpourri-iv.html#more
No comments:
Post a Comment