"Ce este europeismul?" (Václav Klaus, 2006)

Preluat de pe blogul Prioritate de Dreapta

What is Europeism? 

În ultimii ani, atât în ţara mea, cât şi în străinătate, am vorbit şi scris de multe ori despre europeism, pe care îl consider a fi ideologia dominantă a Europei contemporane. În pofida pluralismului de opinii existent în multe domenii, această ideologie determină, mai mult sau mai puţin, toate evenimentele curente importante din Europa, prin puterea sa excepţională, prin acceptarea sa generală şi prin simplitatea sa periculoasă. Ea determină, predestinează şi dirijează oamenii, chiar dacă mulţi se amăgesc că sunt complet imuni la influenţa oricărei ideologii.

Când scriam ultimele trei fraze, am căutat mult timp cuvintele potrivite care să clarifice această opinie a mea. Am vrut să sugerez că, chiar şi nominala (adică, formala) libertate de exprimare, care există ca urmare a dezmembrării finale a regimurilor europene totalitare, comuniste şi naziste, nu este suficientă pentru un dialog cu adevărat deschis despre multe probleme, inclusiv dialogul fundamental despre Europa.

Nu pot face o declaraţie, pe care aş face-o plăcere, că a avut loc eliminarea temeinică a autoritarismului din domeniul ideilor. Aroganţa autoritaristă a europenismului, care se face simţită în fiecare zi, este una dintre caracteristicile ferm înrădăcinate ale etapei contemporane a evoluţiei europene. Şi consider această aroganţă autoritaristă, împreună cu intoleranta (şi în multe privinţe suprimatoare a libertăţii) corectitudine politică, în sinergia lor, drept o combinaţie distructivă.

Datorită acestui fapt, suntem la o intersecţie importantă, iar acest lucru nu este mulţumită rezultatelor referendumurilor de anul trecut din Franţa şi Ţările de Jos [Olanda] privind Constituţia Europeană, astfel cum diverse persoane cred sau încearcă să ne sugereze. Aceste referendumuri au fost doar proverbialul vârf al aisbergului problemelor ascunse de sub suprafaţă, mai generale şi mai profunde. Să încercăm, prin acest text, să contribuim la clarificarea a ceea ce este cu aceste probleme şi de ce este aşa.

Trebuie să căutăm în lumea ideilor. Chiar dacă este o evoluţie treptată, provenită din spontaneitatea firească a activităţii a milioane de oameni, care pe termen lung domină societatea umană, şi nu constructivism - un dictat al celor aleşi, "ideile contează". Gândurile, ideile sau ideologiile - mult mai mult decât interesele de moment - influenţează direcţia în care mergem şi, mai ales, spre ce ne îndreptăm. Acesta este motivul pentru care ideile, viziunile, precum şi proiectele ambiţioase bazate pe ele, sunt atât de importante. Cursul evenimentelor din Europa în ultima jumătate de secol este cea mai bună dovadă în acest sens. Îmi pun mie o întrebare - care idei, care viziuni şi care ideologii au cauzat acest curs al evenimentelor ?

Europa din ultimii cincizeci de ani nu poate fi descrisă prin poziţia dominantă a unor - bine descrise în enciclopedii, istoric bine-cunoscute - "isme", deoarece fiecare dintre ele este parţial şi exprimă doar o componentă a realităţii noastre multidimensionale. Gândirea, în Europa, se bazează pe o doctrină mai largă, mai generală, şi, evident, eterogenă. Eu o numesc Europeism. Ea are o serie de caracteristici importante.

Europeismul ca un conglomerat de idei

În discursurile mele şi, deasemenea, în scrierile mele, am subliniat în mod repetat - poate chiar mai mult după participarea mea la o conferinţă foarte inspiratoare a New Europe Group, în ianuarie 2001, la Londra (a se vedea A. Rankin, "What's Wrong with the European Ideal ?", New Europe, London, 2000, care a vorbit despre europeism şi l-a privit ca pe o ideologie de tip cvasi-religios) - că europeismul este "un conglomerat de idei". Este o structură extrem de eterogenă, dar părţile sale individuale nu sunt izolate. Ele au propriile lor interrelaţii interne, foarte importante (fiecare dintre părţile sale le influenţează şi le consolidează pe altele). Deasemenea, spun că europeismul este o doctrină pe care aproape nimeni nu o susţine în mod explicit, şi, ca urmare a acestui fapt, este insuficient detaliată sau formulată sistematic (de facto, numai unii dintre criticii săi vorbesc despre aceasta în mod serios). Din păcate, nu este posibil, pur şi simplu, a se indica referinţe către orice surse clar definite, din care s-ar putea "citi". Mai degrabă paradoxal, s-ar putea spune că textul Constituţiei Europene a fost o anumită expresie "sumară" a europeismului, dar aceasta nu este nici ea o sursă bună, fie pentru că acest text a făcut tot posibilul pentru a suprima multe din caracteristicile şi manifestările importante ale europeismului, fie pentru a le face în mod intenţionat neclare.

Critica europenismului, desigur, există într-o serie de publicaţii - sistematic, de exemplu, în publicaţia lunară în limba engleză "The European Journal", provocator şi cu multe idei neaşteptate, în cartea lui John Laughland "Tainted Source; Undemocratic Origins of  the European Idea", mai lejer în cartea observatorului american minuţios şi atent al Europei, John Gillingham, "European Integration 1950-2003: Superstate or New Market Economy ?" (Cambridge University Press, 2003), în extinsa şi în multe privinţe revoluţionara carte a lui Christopher Booker şi Richard North, "The Great Deception - The Secret History of the European Union", din care ediţia în limba cehă a fost publicată în mai 2006, dar chiar şi în aceste publicaţii nu există nicio polemică explicită cu europeismul ca atare.

Interdependenţele dintre diferitele componente ale europeismului au fost recent arătate în mod interesant de John O'Sullivan în articolul său "The EU's Usual Crisis" (Quadrant, decembrie 2005), deşi nici el nu vorbeşte direct despre europeism. El, cu toate acestea, observă existenţa în paralel a celor trei dimensiuni ale gândirii europeiste: economia politică, politica externă şi conceptul de integrare. El formulează o ipoteză după care "cei care sunt în favoarea modelului social-politic european vor tinde să sprijine modelul - 'contragreutate' al Europei în domeniul politicii externe şi modelul supranaţional al integrării europene" (pp 39), şi încearcă să ne arate că nu există nicio conexiune accidentală între aceste aspecte. Pentru el, aceste idei diferite "se agregă", deşi el adaugă că acestea sunt "tendinţe, mai degrabă decât relaţii absolut ferme" (ibid.).

Aceasta este aproximativ şi descrierea mea, deasemenea. Eu mai văd interconexiuni interne în acest "conglomerat de idei" şi puterea enormă a sinergiei lor, care decurge din aceasta. Datorită acestui fapt, europeismul reuneşte persoane cu viziuni asupra lumii foarte diferite şi le aduce împreună în multe chestiuni specifice. Aceşti oameni, altfel, nu sunt de acord unul cu altul prea mult, dar atitudinea împotriva europeismului (aceştia, din greşeală - în mod intenţionat sau neintenţionat - spun "împotriva Europei") ar fi o blasfemie pentru ei toţi. Acest lucru slăbeşte foarte mult orice posibilitate a lor de a critica europeismul. Mi-e teamă că - în situaţia politică cehă, de exemplu - social-democraţii, creştin-democraţii şi civicii, şi poate chiar şi comunişti, acceptă mai mult sau mai puţin ideologia europeismului, deşi nici unul dintre ei nu şi-ar putea admite vreodată "prietenia" în public.

Europeismul este, ca metaideologia europeană din prezent, pentru toţi susţinătorii săi, într-un fel, "flexibil". Se poate adapta, fiind în acord sau în dezacord cu războiul din Irak, dorind impozite mai mari sau mai mici, conciliant sau neconciliant cu interceptarea masivă a convorbirilor telefonice ale cetăţenilor, dorind sau nedorind comerţ cu China, sprijinind sau nesprijinind "parteneriatul civil" şi multe alte lucruri. Anumite "grupări" există, cu toate acestea, în toate aceste atitudini, care sunt aparent fără legătură între ele. Şi astfel de grupări sunt o caracteristică definitorie a acestei metaideologii.

Structura de bază a europeismului

Nu aş dori să încerc vreo ierarhizare verticală (în ceea ce priveşte importanţa), dar este posibil să se structureze orizontal europeismul, în modul următor:

1. Dimensiunea politico-economică (sau socială)

Una dintre componentele-cheie ale europeismului, care în prezent este împărtăşită atât de dreapta europeană political correct, cât şi de stânga (deşi mai puţin în Europa anglo-saxonă decât în cea "continentală" sau germano-franceză) este modelul aşa-numitei economii sociale de piaţă. Cu toate că este, în mod evident, un sistem neproductiv, suprareglementat, demotivant şi excesiv de redistributiv, paternalist, europeiştii îşi păstrează cu încăpăţânare poziţia lor favorabilă faţă de acesta. Ei refuză "pieţe fără adjective", nu doresc "piaţa liberă". Lor nu le place cuvântul capitalism. Ei apără toate tipurile de intervenţii guvernamentale sub sloganul - şi acesta este un termen frumos sugerat de O'Sullivan - "corecţii civilizate ale anarhiei pieţei" (pp. 38).

Să observăm utilizarea, nu lipsită de importanţă, a cuvântului "anarhie". Europeismul nu priveşte piaţa ca pe ceva imperfect - ca tot ce este uman - ci ca pe cel mai bun, cel mai corect, şi cel mai democratic mecanism al interacţiunilor umane. Susţinătorii europeismului nu acceptă învăţătura fundamentală a lui Adam Smith, nici ideile economiştior şi reprezentanţilor altor ştiinţe sociale care l-au urmat. Paradigma de bază a europeismului este "inversată în oglindă" - piaţa este în primul rând anarhie şi guvernul vine să corecteze această anarhie.

Acesta este un trist defect intelectual şi o lacună de personalitate periculoasă a europeiştilor, care nu-şi dau seama că în covârşitoarea majoritate a cazurilor, eşecurile guvernamentale sunt mult mai mari şi mult mai periculoase decât eşecurile pieţei, şi că guvernul nu este o entitate neutră care maximizează bunăstarea cetăţenilor săi, ci un instrument care pledează pentru interese private foarte înguste (ale diferitelor grupuri de interese şi, deasemenea, ale politicienilor şi birocraţilor care urmăresc în mod utilitarist satisfacerea, în principal, a propriilor lor interese). Europeiştii nu îşi dau seama că reglementarea guvernamentală este o armă în mâinile grupurilor de interese influente, bine organizate (şi, prin urmare, vocale), nu un promotor al intereselor unui cetăţean anonim, neorganizat, şi prin urmare aproape fără apărare.

În rezumat, europeismul - în dimensiunea sa politico-economică - se bazează pe:

- refuzul explicit al doctrinei liberale de funcţionare a economiei (şi a societăţii) şi

- credinţa în capacitatea guvernului de a fi un factor "productiv" chiar şi în activităţile care merg dincolo de conceptul său minimal (liberal-clasic).

Europeismul nu vrea să înveţe o lecţie din episodul tragic al comunismului şi din altele, nu mai puţin rele, variante ale societăţii şi economiei administrate central (diferite tipuri de regimuri fasciste sau autoritare). Nici nu învaţă vreo lecţie din experienţa cu europenele "corectări civilizate ale anarhiei pieţei". Le interpretează ca [fiind un] succes extraordinar.

Acest model social european este acceptat deopotrivă de SPD şi CDU din Germania. Este chiar considerat o parte a identităţii culturale în Franţa (cu excepţia câtorva liberali). Scandinavia aproape concurează pentru paternitatea acestui model. În Austria, acesta este privit ca o contrapartidă de dorit la "capitalismul sălbatic" american. Conservatorii britanici au ieşit demult din acest curent, dar eu nu sunt sigur dacă acest lucru va continua, sub noua conducere, care este mult mai  politically correct decât cele anterioare. Întrebarea este dacă "noul" ODS (Partidul Civic Democrat [din Cehia]) nu devine mai permisiv în acest sens, deasemenea.

2. Modelul procesului de integrare

Timp de o jumătate de secol a existat o dispută permanentă în Europa, între adepţii modelului liberalizării integrării europene - care s-a bazat în principal pe cooperarea interguvernamentală dintre ţările europene (care şi-au păstrat majoritatea semnificativă a parametrilor sistemelor lor politice, sociale şi economice în propriile mâini), precum şi pe eliminarea tuturor barierelor inutile activităţilor umane la graniţele dintre state - şi avocaţii  armonizării (sau omogenizării) modelului integrării, care se bazează pe unirea de sus în jos, orchestrată de către autorităţile UE, cu ambiţia de a nivela toate aspectele vieţii pentru toţi europenii şi să-i aducă într-o entitate supranaţională, care va determina o majoritate covârşitoare de parametri sistemici pentru întreaga Europă integrată, prin organele sale supranaţionale.

Primul dintre aceste modele a fost în cea mai mare parte bazat pe presupunerea că eliminarea acestor bariere va duce la o binevenită competiţie între state, precum şi la o liberalizare consecventă în cadrul fiecărei ţări. Liberalizarea nu ar trebui să vină ca un dictat de la o autoritate centrală înţeleaptă, înzestrată cu calităţi inumane, ci de la interesele individuale ale ţărilor care ar încerca să transforme condiţiile pe care le oferă în unele mai puţin rele decât cele oferite de alte ţări membre. Acest lucru ar trebui să fie o activitate spontană, nu un proiect organizat de sus. Al doilea dintre aceste modele a vrut şi vrea contrariul. În esenţă, nu doreşte ca cel mai bun sistem (unul mai puţin reglementat) să câştige, ci a dorit acceptarea generală a sistemului cel mai reglementat (de către susţinătorii acestei abordări).

În faza iniţială a integrării europene (aproximativ până la începutul erei lui Jacques Delors, la mijlocul anilor '80), primul model prevala, deşi Jean Monnet a vrut ceva diferit conceptual încă de la bun început. În faza actuală este totuşi, în mod evident, cel de-al doilea model cel care a prevalat. Europeismul se identifică pe deplin cu acesta. Este înscris in constituţia Europeană şi acum - după referendumurile din Franţa şi Ţările de Jos - [continuă] prin deplasarea de zi cu zi, "târâş-grăpiş", a Europei, spre o armonizare şi o omogenizare din ce în ce mai mare a persoanelor, precum şi a condiţiilor lor de viaţă, [lucruri] care merg înainte pe tăcute.

Problema integrării are, desigur, multe aspecte parţiale. Unul dintre ele este întrebarea cine sau ce este entitatea de bază (sau cărămida) integrării europene. Este omul (individul, bărbat sau femeie), sau statul ?

Clădirea unei entităţi supranaţionale, care este o ambiţie evidentă şi nedisimulată a europeismului şi a europeiştilor, slăbeşte statele şi consolidează relaţia directă a individului faţă de UE. Slăbirea statului creează un vid. Uniunea Europeană nu este un stat. Aceasta este doar un "set de autorităţi supranaţionale", întrucât statul este o entitate care este, fundamental, prin însăşi natura sa, mai mult decât un set de autorităţi. Este posibil să vă placă sau nu ţara în care trăiţi. Este posibil, de exemplu, să vă bucuraţi pentru ea sau nu la Jocurile Olimpice [de iarnă] de la Torino. Este posibil să o apăraţi cu o armă în mână. Este (de obicei) posibil să îi vorbiţi limba. Este posibil să o veneraţi sau să o urâţi. Nu este posibil, totuşi, să aveţi astfel de relaţii vis-à-vis de un set de autorităţi supranaţionale (pe care J. Delors a dorit să le înzestreze cu proverbialul său "suflet" al UE).

Legat de aceasta, este consolidarea conştientă şi chiar intenţionată a rolului regiunilor vis-à-vis de state, ceea ce duce la regionalizarea Europei şi la anticipaţia europeiştilor, viaţa în nirvana societăţii postguvernmentale. Europeiştii proclamă că ideea unui stat naţional este moartă demult. Prin urmare, ei renunţă la conceptul de bază iniţial, al integrării europene interguvernamentale - principiul unanimităţii - şi apără trecerea la votul cu majoritate ca regulă elementară de luare a deciziilor în cadrul UE.

După cum am menţionat deja, un alt aspect important al modelului europeist este efortul de a introduce - în ceea ce priveşte legislaţia şi cadrul instituţional - un sistem necompetitiv şi, prin urmare, armonizat, în care părţile individuale ale Europei nu s-ar concura între ele, deoarece numai un singur sistem ar prevala în interiorul lor. Practic, totul - cotele de impozitare, prestaţiile de securitate socială, metodele de reglementare, diferite tipuri de "standarde" (de mediu, igienice, veterinare, de muncă, de luptă contra incendiilor, norme de siguranţă, etc) - vor fi armonizate sau omogenizate, sub îndrumarea înţeleaptă a supraveghetorului acestei "unităţi", care este birocraţia UE şi politicienii UE.

Problema este că această armonizare, organizată de sus în jos, poate fi realizată numai în sus. Economiştii o înţeleg, deoarece aceştia sunt familiarizati cu termenul de "rigiditate în jos". Tot felul de lucruri nu pot merge în jos, deoarece interesele investite, adânc înrădăcinate, nu permit niciun fel de mişcare în această direcţie. Noi trebuie să ştim că aceasta înseamnă, în esenţă, creşterea costurilor şi reducerea competitivităţii. Unele ţări europene se confruntă deja cu aceste costuri ridicate şi, asociat cu ele, cu un grad mai scăzut de competitivitate. Politica de armonizare nu este altceva decât o incercare a acestor ţări de a exporta costurile ridicate şi gradul redus de competitivitate spre alte ţări ale UE; în ţările care sunt - din diferite motive istorice - la un nivel diferit de dezvoltare economică, au priorităţi diferite, obiceiuri şi tradiţii, precum şi ambiţii diferite. (Ca fapt divers, trebuie să menţionez că, dacă Uniunea Europeană în ansamblu nu reuşeşte să exporte aceste "costuri" în afara UE, va fi necesară intensificarea protecţionismului european şi creşterea în continuare a discriminării faţă de ţările mai puţin dezvoltate. (Mai multe despre aceasta se poate găsi în discursul meu recent din India "Atitudini dubioase ale ţărilor occidentale vis-à-vis de lumea în curs de dezvoltare"). (www.klaus.cz/clanky/936)

Europeismul este o tendinţă puternic supranaţională, care atacă în forţă, nemilos, principiul interguvernamental.

3. Opinii cu privire la libertate, democraţie şi societate

Europeiştii sunt, deasemenea, caracterizaţi prin poziţiile lor clare în disputele cu privire la democraţia parlamentară sau la societatea civilă (un program care este conceptual diferit de "societatea cetăţenilor liberi") şi în disputele cu privire la democraţie sau post-democraţie. Ei nu preferă proceduri democratice standard. Ei preferă eficienţa luării deciziilor în mod pragmatic (prin simplificarea procedurilor de luare a deciziilor, care pot fi, fără îndoială, lente şi costisitoare). Ei preferă colectivitatea în locul indivizilor (precum şi drepturile colective celor individuale), parteneriatul social (diferite tipuri de sindicalism sau corporatism), şi democraţia clasică, corporatismului. Deasemenea, este în întregime evident ce poziţii sprijină europeiştii în disputele cu privire la importanţa diferitelor "isme" post-democratice, cum ar fi multiculturalismul, feminismul, ecologismul, homosexualism, ONGismul, etc.

Se poate spune, deasemenea, că europeiştii doresc, în procesul lor de luare a deciziilor la nivel supranaţional, să elimine politica (deoarece aceştia visează la crearea unei societăţi apolitice), precum şi să introducă un sistem de luare a deciziilor, care ar fi simplificat şi incontrolabil. Acesta este motivul pentru care pledează pentru post-democraţie şi zâmbesc graţios spre apărătorii depăşiţi şi de modă veche ai bunei şi vechii democraţii şi ai bunei politici "politice" de altădată. Din moment ce ei sunt (şi le place sa fie) departe de cetăţeni, cum ei nu văd cetăţenii şi nu ajung la ei în mod direct, au nevoie de diverse colectivităţi, grupuri şi grupări, cu care pot face aranjamente la o scară mare (fie să-i urmeze orbeşte sau să le suprime şi complice viaţa). Acesta este motivul pentru care le place conceptul corporatist al parteneriatelor sociale, motivul pentru care preferă big business-ul şi marile sindicate, de aceea ei vor compensări tip Galbraith (la nivel macro, nu în piaţă, care funcţionează la nivel micro). Din moment ce ei nu doresc să fie sub controlul strict al cetăţenilor, este convenabil pentru ei să trateze cu diverse ONG-uri, care - cel puţin asta speră ei - le dau o legitimitate care altfel le-ar lipsi, şi ţin loc de "vocea poporului ", chiar dacă acesta este un popor foarte ciudat.

Europeismul, deasemenea, acceptă a priori tot ce este nou, progresist, non-tradiţional, non-conservator. Acesta este motivul pentru care europeismului îi place feminismul, homosexualismul, multiculturalismul şi alte tendinţe similare, care distrug temeliile străvechi ale culturii şi civilizaţiei europene. Europeiştii cunosc bine, chiar dacă gândesc pe termen scurt, fără a se gândi la consecinţe, că toate acestea le sunt de folos pentru a-şi realiza obiectivele. Consecinţele pe termen lung nu prezintă interes pentru ei.

Europeismul este, în esenţă, o viziune neliberală, dacă folosim cuvântul liberal în sensul său original, european (nu american).

4. Înţelegerea politicii externe şi a relaţiilor internaţionale

Europeiştilor nu le place "politica internă" (care se presupune a fi sub un control democratic mult mai strict), şi, prin urmare, promovează - lipsita de democraţie - luare a deciziilor la nivel supranaţional. Lor le place o gândire geopolitică la scară mare, la nivel mondial, şi acest lucru este, deasemenea, un motiv pentru care înfiinţează organizaţii internaţionale sau supranaţionale una după alta. Cu şaizeci de ani în urmă, în textul său celebru “The Intellectuals and Socialism” (The University of Chicago Law Review, 1949), Friedrich von Hayek a scris foarte convingător despre oamenii de acest fel, care luptă pentru o poziţie (de obicei, bine plătită) în aceste organizaţii. Efortul de a emancipa politica şi politicienii de sub obligaţia "responsabilităţii" democratice este unul dintre obiectivele principale ale europeiştilor. Ei nu sunt singurii care fac aşa ceva, dar eu sunt sigur că niciodată în istorie nu au avut atât de mult succes persoane cu acest tip de gândire, cum ar fi crearea UE.

Acesta este motivul pentru care europeismul promovează sloganul: "mai puţin stat naţional, mai mult internaţionalism", acesta este motivul pentru care europeiştii asociază intenţionat statul naţional cu naţionalismul, acesta este motivul pentru care promovarea multiculturalismului şi a principiului dezasimilării, de aceea ei se străduiesc să denaţionalizeze cetăţenia, acesta este motivul pentru care tot felul de partide politice pan-europene sunt în curs de fondare, sunt sprijinite. Acesta este motivul pentru care ei aşteaptă naşterea identităţii europene şi a "poporului" european; acesta este motivul pentru care doresc să construiască un fel de "frăţie europeană". Acesta este motivul pentru care europeiştii pledează în favoarea universalismului abstract al drepturilor. De aceea se străduiesc să obţină o lume omogenizată, "decafeinizată" (fără niciun gust, aromă, şi miros). Acesta este motivul pentru care este creată impresia că ceea ce este în joc în Europa, acum, este un fel de reunificare (după moda germană Wiedervereinigung care a avut, totuşi, o justificare în această ţară, împărţită cu forţa cu o jumătate de secol în urmă). Acesta este motivul pentru care ei sugerează că ceva de genul "psihicul colectiv al Europei" există.

Europa nu prea a fost o entitate politică în trecutul său, ci mai degrabă un cadru de referinţă pentru o viaţă spirituală şi culturală, şi consider aceste ambiţii (şi argumente) ale europeiştilor a fi doar un paravan, folosind cuvinte frumoase în scopul de a ascunde interese foarte concrete. Acestea sunt interesele pentru a scăpa de stat, ca garant nesubstituibil al democraţiei, ca o unitate politică de bază a unui sistem democratic (în contrast cu reichurile, imperiile, uniunile, ligile de ţări), ca singura arenă semnificativă de organizare a vieţii politice, cea mai mare posibilă, dar, în acelaşi timp, deasemenea, cea mai mică bază rezonabilă de reprezentare politică şi de reprezentativitate. Europeismul este o încercare de a se crea o brave new world huxleyană, în care vor exista "rosy hours", dar nu libertate şi democraţie.

Mai mult decât atât, O'Sullivan sugerează că - spre deosebire de interguvernamentalism - supranaţionalismul europeismului "tinde la fabricarea rivalităţii prin însăşi acţiunile sale, chiar şi atunci când nimeni nu o intenţionează" (pp 40) şi că supranaţionalismul învie rivalitatea faţă de Statele Unite ale Americii, cu alte cuvinte, antiamericanismul. În loc de atlantism sau de alianţă trans-atlantică, el duce la tendinţe opuse. Gândirea "continentală", deasemenea, duce la acceptarea unei alte idei false - conflictul dintre Occident şi Islam ar fi un prim-plan al inevitabilei ciocniri viitoare dintre civilizaţii. Supranaţionalismul incită la toate acestea prin însăşi natura sa. Existenţa puternicelor State Unite nu poate fi luată ca un motiv pentru unificarea europeană.

5. Poziţia filosofică extinsă a europeismului

În "Weltanschaung"-ul sau general, europeismul nu susţine o credinţă evoluţionistă modestă în ordinea spontană, ci o poziţie radical constructivistă. Dictonul legendar al lui Mises şi Hayek, că lumea este (şi ar trebui să fie) un rezultat al "acţiunii umane", nu al "proiectului uman", este exact opusul opiniilor europeiştilor. Europeiştii nu cred în activitatea umană spontană, nereglementată şi necontrolată. Ei au încredere în cei desemnaţi (nu în cei aleşi), au încredere în ei înşişi sau în cei care sunt desemnaţi de către ei. Ei cred într-o societate umană structurată pe verticală şi ierarhizată (în huxleyenii Alpha-Pluşi şi Epsiloni, cei din urmă slujindu-i pe primii). Ei vor să proiecteze, să planifice, să reglementeze şi să-i administreze pe ceilalţi, deoarece numai unii (ei înşişi) ştiu ce este bine, ceilalţi - nu. Ei nu doresc să se bazeze pe spontaneitatea comportamentului uman şi pe rezultatele acestei spontaneităţi, deoarece ei cred că proiectul raţional uman este întotdeauna mai bun decât un rezultat neplanificat al interacţiunilor dintre cetăţenii liberi, neplanificate şi necomandate de nimeni. Chiar dacă ne-am gândit că, după căderea comunismului, toate acestea sunt o chestiune a trecutului, nu este aşa. A apărut iar în jurul nostru. Europeismul este un utopism nou şi, aş adăuga, este un utopism extrem de naiv şi de romantic.

Cine sunt "constructorii" şi exponenţii europeismului

Europeismul este un produs al elitelor. Este un produs al oamenilor care nu doresc să meargă la muncă de la ora 8 dimineaţă până la ora 5 după-amiază în timpul săptămânii şi să aibă un loc de muncă obişnuit. Este un produs al persoanelor care doresc să dirijeze, să comande, să patroneze, şi să "legifereze" asupra altora. Pe de o parte, printre ele sunt politicienii şi birocraţii conecşi ai acestora, şi pe de altă parte, intelectualii publici (care operează în spaţiul public şi în mass-media), şi care sunt anexaţi politicienilor. Este un grup mare de oameni din sfera publică (reprezentând proverbialul balast) care, "foarte pragmatic", maximizează efectele care decurg din poziţia lor şi care:

- doresc să se asigure că statutul lor privilegiat şi beneficiile legate de acesta vor fi de lungă durată;

- vor să se izoleze în mod deliberat de controlul electoratului, de opinia publică, şi de mecanismele democratice standard;

- vor - prin complexitatea şi netransparenţa procedurilor de luare a deciziilor din dreptul comunitar, şi prin distanţarea de cetăţeanul individual - să se detaşeze de orice consecinţe ale deciziilor luate şi de costurile (în cel mai larg sens al cuvântului) pe care ei - prin activitatea lor - le produc cetăţenilor din ţările membre.

Europeiştii sunt politicienii care, ca urmare a structurilor supranaţionale, sunt desprinşi de electoratul lor şi care se scuză faţă de electoratului lor făcând referire la obligaţiile supranaţionale şi la faptul că este imposibil să-i dezamăgească pe colegii lor de la Bruxelles. La summit-urile europene sunt mereu surprins de familiaritatea deosebită a participanţilor, dat fiind faptul că cei mai mulţi dintre ei se cunosc de mult timp (cele zece noi ţări reprezintă o schimbare în acest sens, dar chiar şi reprezentanţii lor intră de obicei foarte rapid în club), au interese similare şi au nevoie unul de celălalt. Această kunderiană "insuportabilă uşurătate a fiinţei", dată de viaţa din hotelurile de cinci stele, de zborurile cu avioane confortabile, de reuniuni în castele superbe (şi toate acestea, nu doar pentru un preşedinte sau prim-ministru, ci pentru întreg staff-ul lor numeros), creează o lume a lor, proprie; o lume care este cu totul diferită de lumea celor în numele cărora le place să vorbească atât de mult şi atât de des.

Dintre europeişti fac parte, deasemenea, birocraţii de top (datorită legilor birocraţiei şi birocratismului, de multe ori şi cei care nu sunt la vârf), care au o putere extraordinară asupra politicienilor. Ei pregătesc foarte influentele documente de fond, pe care politicianul le citeşte numai în avion sau în cursul reuniunii. Există atât de multe astfel de documente, încât trebuie - fie că ei / lui îi place sau nu - să se bazeze pe activitatea acestor persoane. Majoritatea covârşitoare a propunerilor şi deciziilor sunt predeterminate la reuniunile viceminiştrilor, directorilor de departamente din ministere, experţilor, consilierilor sau a ambasadorilor, fără vreo intervenţie a unui factor de decizie politică susţinut de un mandat. Mai mult decât atât, toate acestea sunt extrem de amplificate de gama enormă a agendelor UE, iar detaliul (unde se află de obicei problema) nu mai poate fi discutat deloc.

Mai fac parte, de asemenea, dintre europeişti, tovarăşii de drum intelectuali, pentru care lumea europeismului este aproape ideală. În această lume obţin ei o mare putere, pe care nu ar fi reuşit să o câştige niciodată pe scena internă. (a se vedea articolul meu "Intelectualii şi socialismul", www.klaus.cz/clanky/2171).

Aceste trei grupuri de oameni formează o coaliţie de interese foarte puternică, care nu are nici o contrapondere adecvată în Europa eterogenă şi vastă teritorial, cu atât de multe interese diferite. Există o majoritate tăcută, care crede că acest lucru este greşit, dar nu este în măsură să se organizeze temeinic şi care are - spre deosebire de europeişti - un loc de muncă normal, la care trebuie să se prezinte (şi, prin urmare, nu are timp suficient să se implice). Această majoritate se află în defensivă. Mai mult decât atât, europeiştii au reuşit cu succes - ca în atâtea momente în istorie - în a se prezenta pe ei înşişi drept progres uman şi pe toţi ceilalţi ca obscurantişti, care este un truc extrem de reuşit. Consecinţa este o schemă standard: o minoritate vocală, extrem de motivată, organizată non-explicit, ai căror membri, cu toate acestea, se întâlnesc şi vorbesc unul cu celălalt, faţă de o majoritate în întregime dispersată, care are interese contradictorii şi preocupări, şi care nu vede despre ce este vorba .

În plus, această majoritate crede că întregul proces de UE-izare este o mică adăugire la cursul normal al evenimentelor. Din păcate, nu este aşa. Este o întoarcere revoluţionară a cursului normal al evenimentelor.

Concluzie

Am proclamat că este o întoarcere revoluţionară a cursului normal al evenimentelor. O spun foarte în serios.

Ştiu, desigur, că există o versiune soft şi hard a europeismului, şi că nu toţi susţinătorii europeismului subscriu la versiunea sa hard. Ei nu ştiu, însă, că deschid calea pentru aceasta şi că o pregătesc.

Ştiu, deasemenea, că europeismul nu este o promiţătoare cale a treia (a se vedea discursul meu de la Vancouver, la o conferinţă la Mont Pelerin Society, “The Third Way and Its Fatal Conceits” [A treia cale şi concepţiile sale fatale], publicat în cartea „On the Road to Democracy“ [Pe drumul către democraţie], National Center for Policy Analysis, Dallas, 2005, pp 173 - 178) - pentru că există doar două căi. Şi europeismul este cea de-a doua.

Deasemenea, ştiu cât de puternică este sinergia opiniilor şi a intereselor care converg într-o direcţie similară, în ciuda diferenţelor lor de detaliu.
 
Václav Klaus, “What is Europeism or What Should not be the Future for Europe” [Ce este europeismul sau ceea ce nu ar trebui să fie viitorul Europei], CEP (Center for Economics and Politics), Praga, 2006.

http://www.klaus.cz/clanky/1326 

Varianta în limba engleză am postat-o aici.

The Intellectuals and Socialism: As Seen from a Post-Communist Country Situated in Predominantly Post-Democratic Europe

Preluat de pe FB Prioritate de Dreapta 

 

English Pages, 22. 8. 2005

1. I take it for granted that this audience knows the slightly provocative (because mercilessly generalizing) but very powerful and important, now already 56 years old article “The Intellectuals and Socialism”. This audience certainly knows as well that it was written by F. von Hayek and that it was published in the very confused and very pro-socialist post-second world war era, when the overall belief in the benefits of social engineering and of economic planning and, at the same time, the disbelief in free markets were at their heights.
I suppose that many of us still remember Hayek’s definition of intellectuals (we would probably say public intellectuals nowadays) as “the professional second-hand dealers in ideas”, who are proud of not “possessing special knowledge of anything in particular”, who do not take “direct responsibility for practical affairs” and who need not “even be particularly intelligent” to perform their “mission”. Hayek argued that they are satisfied with being “intermediary in the spreading of ideas” of original thinkers to the common people, whom they consider not being their equals.
Hayek was – more than half a century ago, which means before the current prevalence of electronic media – aware of the enormous power of intellectuals to shape public opinion and warned us that “it is merely a question of time until the views held by the intellectuals become the governing force of politics”. This is as valid today as it was when he wrote it.
The question is what kind of ideas is favoured by the intellectuals. The question is whether the intellectuals are neutral in their choice of ideas with which they are ready to deal with. Hayek argued that they are not. They do not hold or try to spread all kinds of ideas. They have very clear and, in some respect, very understandable preferences for some of them. They prefer ideas, which give them jobs and income and which enhance their power and prestige.
They, therefore, look for ideas with specific characteristics. They look for ideas, which enhance the role of the state because the state is usually their main employer, sponsor or donator. That is not all. According to Hayek “the power of ideas grows in proportion to their generality, abstractness, and even vagueness”. Hence it is not surprising that the intellectuals are mostly interested in abstract, not directly implementable ideas. This is also the way of thinking, in which they have comparative advantage. They are not good at details. They do not have ambitions to solve a problem. They are not interested in dealing with the everyday’s affairs of common citizens. Hayek put it clearly: “the intellectual, by his whole disposition, is uninterested in technical details or practical difficulties.” He is interested in visions and utopias and because “socialist thought owes its appeal largely to its visionary character” (and I would add lack of realism and utopian nature), the intellectual tends to become a socialist.
In a similar way, Raymond Aron, in his famous essay “The Opium of Intellectuals”, analyzed not only the well-known difference between the revolutionary and reformist way of thinking but also – and this is more relevant in this context – the difference between “prosaic” and “poetry”. Whereas “the prosaic model of thinking lacks the grandeur of utopia” (Roger Kimball), the socialist approach is – in the words of Aron – based “on the poetry of the unknown, of the future, of the absolute”. As I understand it, this is exactly the realm of intellectuals. Some of us want to immediately add that “the poetry of the absolute is an inhuman poetry”.
2. As I said, the intellectuals want to increase their own prestige and power. When we, in the communist countries, came across the ideas of Hayek and Aron, we had no problems to understand their importance. They gave us the much needed explanation of the somewhat peculiar prominence of intellectuals in our own society of that time. Our intellectuals, of course, did not like to hear it and did not want to recognize it because their peculiar prominence coexisted with the very debilitating absence of intellectual freedom, which the intellectuals value very highly. That was, however, not the only argument. The communist politicians needed their intellectual fellow-travelers. They needed their “dealings in ideas”, their “shaping of public opinion”, their apology of the inhuman, irrational and inefficient regime. They needed their ability to supply them with general, abstract and utopian ideas. They especially needed their willingness to deal with the hypothetical future instead of criticising the very much less rosy reality.
The intellectuals at that time, and I do not have in mind the life in the years of Stalin’s terror, were not happy. They were deeply disappointed with their own economic well-being. They were frustrated by many constraints they had to face and follow. Their position in the communist society was, nevertheless, relatively high and, paradoxically, very prestigious (I have, of course, in mind their relative position). The communist rulers, in their arbitrary and voluntaristic way of dealing with people, used and misused the intellectuals and were able to make them up for it. This brought the intellectuals in a very tricky position. They were not “valued” (or evaluated) by the invisible hand of the market but by the very visible hand of the rulers of that society. To my great regret many intellectuals were not able (or did not want) to understand the dangerous implications of such an arrangement.
As a result of this, and, again, it was no great surprise to me, after the fall of communism, in our suddenly free society, where many (if not all) previous constraints were removed practically over night, the first frustrated and openly protesting group were the intellectuals – “journalists, teachers, publicists, radio commentators, writers of fiction, and artists” (to quote Hayek). They were protesting against the unpleasant constraints created by the market. They found out very rapidly that the free society (and free markets) may not need so much of their service as they were used to in the past. They especially understood that their valuation by the impersonal forces of supply and demand may be not only less favorable than their own self-valuation (and Robert Nozick is right when he says that “intellectuals feel they are the most valuable people”) but even less favorable than that of politicians and bureaucrats of the old regime. They became, therefore, the first visible and noisy critics of our new free society we had been dreaming of having for decades.
In their elitist criticism of the market, of the insufficiently “human” laws of supply and demand and of the prices, which were the outcome of nobody’s explicit decision and deliberation, they were – I have to admit – relatively successful. It should be made known that – especially at the beginning, but I am afraid it has not changed much – they have been more critical of the market economy (and of the lack of redistribution in their favour) than the rest of our society because – to their great surprise – the standard of life of ordinary people has been raised, at least relatively, more than theirs. Schumpeter was right when he, in 1942, in his “Capitalism, Socialism and Democracy”, made his well-known point that “the capitalist achievement does not typically consist in providing more silk stockings for queens, but in bringing them within the reach of factory girls in return for steadily decreasing amounts of effort.” That simple truth is something many intellectuals have not been ready or willing to accept.
We, who are here today, know that the free market system does not reward most neither “the best nor the brightest” (John K. Williams), but those who – in whatever way and form – satisfy the tastes and preferences of others. We agree with Hayek that “nobody can ascertain, save through the market, the size of an individual’s contribution to the overall product”. And we know that the free market system does not typically reward those who are – in their own eyes – the most meritorious. Because the intellectuals value themselves very highly, they disdain the marketplace. Markets value them differently than their own eyes and, in addition to it, markets function nicely without their supervision. As a result, the intellectuals are suspicious of free markets and prefer being publicly funded. That is another reason, why they are in favour of socialism.
These arguments are not new but our experience in the first days after our – so called – Velvet Revolution was in this respect more than instructive. What actually happened was more textbook-like than anyone of us would had expected.
3. In the first decade of the 21th century we should not concentrate exclusively on socialism. There is a well-known saying that we should not fight the old, already non-existent battles. I find this point worth stressing even if I do not want to say that socialism is definitely over. There are, I believe, at least two arguments, which justify looking at other ideologies as well. The first is the difference between the hard and soft version of socialism and the second is the emergence of new “isms” based on similar illiberal or antiliberal views.
As regards the first problem we can probably confidently say that its “hard version” – communism – is over. It is a great victory for us, but this victory should not demotivate us because the fall of communism does not automatically lead to a system we would like to have and live in. It is not a victory of ideas of classical (or European) liberalism. Fifteen years after the collapse of communism I am afraid, more than at the beginning of its softer (or weaker) version, of social-democratism, which has become – under different names, e.g. the welfare state or the soziale Marktwirtschaft – the dominant model of the economic and social system of current Western civilization. It is based on big and patronizing government, on extensive regulating of human behavior, and on large-scale income redistribution.
As we see both in Europe and in America, the intellectuals love such a system. It gives them money and an easy life. It gives them an opportunity to be influential and to be heard. The Western world is still affluent enough to be able to support and finance many of their unpractical and directly unpurposeful activities. It can afford the luxury of employing herds of intellectuals to use “poetry” for praising the existing system, for selling the concept of positive rights, for advocating constructivist human designs (instead of spontaneous human action), for promoting other values than freedom and liberty.
We need to understand this contemporary version of world-wide socialism, because our old concepts may omit some of the crucial features of what is around us just now. We may even find out that the continuous use of the term socialism can be misleading.
4. This brings me to another problem. After the complete discrediting of communism and in the moment of the undeniable crisis of the European social-democratism the explicit socialism has become insufficiently attractive for most intellectuals. Nowadays, it is difficult to find – in the West – an intellectual, who wants to be “in” and to have an influence, who would call himself a socialist. The explicit socialism has lost its appeal and we should not have it as the main rival to our ideas today.
Illiberal ideas are becoming to be formulated, spread and preached under the name of ideologies or “isms”, which have – at least formally and nominally – nothing in common with the old-styled, explicit socialism. These ideas are, however, in many respects similar to it. There is always a limiting (or constraining) of human freedom, there is always ambitious social engineering, there is always an immodest “enforcement of a good” by those who are anointed (T. Sowell) on others against their will, there is always the crowding out of standard democratic methods by alternative political procedures, and there is always the feeling of superiority of intellectuals and of their ambitions.
I have in mind environmentalism (with its Earth First, not Freedom First principle), radical humanrightism (based – as de Jasay precisely argues – on not distinguishing rights and rightism), ideology of “civic society” (or communitarism), which is nothing less than one version of post-Marxist collectivism which wants privileges for organized groups, and in consequence, a refeudalization of society. I also have in mind multiculturalism, feminism, apolitical technocratism (based on the resentment against politics and politicians), internationalism (and especially its European variant called Europeanism) and a rapidly growing phenomenon I call NGOism.
All of them represent substitute ideologies for socialism. All of them give intellectuals new possibilities, new space for their activities, new niches in the market of ideas. To face these new isms, to reveal their true nature, and to be able to get rid of them, may be more difficult than in the past. It may be more complicated than fighting the old, explicit socialism. Everyone wants to have healthy environment; everyone wants to overcome loneliness of the fragmented post-modern society and to participate in positive activities of various clubs, associations, foundations and charity organizations; almost everyone is against discrimination based on race, religion or gender; many of us are against the extensive power of the state, etc. To demonstrate the dangers of these approaches, therefore, very often means blowing against the wind.
5. These alternative ideologies, in their unclear, unstable and yet undescribed potential synergy, are successful especially where there is no sufficient resistance to them, where they find a fertile soil for their flourishing, where they find a country (or the whole continent) where freedom (and free markets) have been heavily undermined by long lasting collectivistic dreams and experiences and where intellectuals have succeeded in getting and maintaining a very strong voice and social status. I have in mind, of course, rather Europe, than America. It is Europe, where we witness the crowding out of democracy by post democracy, where the EU dominance replaces democratic arrangements in the EU member countries, where the Hayek’s “paragovernment”, connected with organized (because organizable) interests is successful in guiding policy, and where even some of the liberals – in their justified criticism of the state – do not see the dangers of empty Europeanism and of a deep (and ever deeper) but only bureaucratic unification of the whole European continent. They applaud the growing formal opening of the continent, but do not see that the elimination of some of the borders without actual liberalization of human activities “only” shifts governments upwards, which means to the level where there is no democratic accountability and where the decisions are made by politicians appointed by politicians, not elected by citizens in free elections.
The European constitution was an attempt to set up and consolidate such a system in a legal form. It was an attempt to constitute it. It is, hence, more than important that the French and Dutch referenda made an end to it, that they interrupted the seemingly irreversible process toward “ever-closer Europe” and that they set into motion a hopefully serious discussion – in Eurospeak it is called “a reflection period”. I do not assume that this permitted reflection organized from above will go far enough to reveal deeply rooted causes of the current European problems. It, nevertheless, opened the door. We should use this opportunity for reminding our fellow citizens what makes our society free, democratic and prosperous.
It is a political system, which must not be destroyed by a postmodern interpretation of human rights (with its stress on positive rights, with its dominance of group rights and entitlements over individual rights and responsibilities and with its denationalization of citizenship), by weakening of democratic institutions, which have irreplaceable roots exclusively on the territory of the states, by the “multiculturally” caused loss of a needed coherence of various social entities, and by continental-wide rent-seeking (made possible when decision-making is done at a level which is very far from the individual citizens and where the dispersed voters are even more dispersed than in sovereign countries).
It is an economic system, which must not be damaged by excessive government regulation, by fiscal deficits, by heavy bureaucratic control, by attempts to perfect markets by means of constructing the “optimal” market structures, by huge subsidies to privileged or protected industries and firms, by labor market rigidities, etc.
It is a social system, which must not be wrecked by all imaginable kinds of disincentives, by more than generous welfare payments, by large scale redistribution, by many forms of government paternalism.
It is a system of ideas, which will be based on freedom, personal responsibility, individualism, natural caring for others and genuine moral conduct of life.
It is a system of relations and relationships of individual countries, which must not be based on false internationalism, on supranational organizations and on misunderstanding of globalization and of externalities but which will be based on good neighborliness of free, sovereign countries and on international pacts and agreements.
The founding fathers of the Mont Pelerin Society, Hayek and Friedman, together with others, always insisted on fighting for what seemed politically impossible. We should keep doing the same.
Bibliography
1. Aron, R., The Opium of the Intellectuals, London, Secker & Wartburg, 1957
2. Barry N., The European Constitution: a requiem? The Freeman, Ideas on Liberty, October 2004
3. Fonte J., Democracy´s Trojan Horse, The National Interest, Number 76, Summer 2004
4. von Hayek, F., The Intellectuals and Socialism, The University of Chicago Law Review, Spring 1949
5. von Hayek, F., Law, Legislation and Liberty, vol. 3, Routledge et Kegan Paul, London and Henley, 1979
6. von Hayek, F., The Fatal Conceit (The Errors of Socialism), Routledge, London, 1990
7. de Jasay, A., Free-Riding on the Euro, The Library of Economics and Liberty, September 17, 2003
8. Kimball, R., Raymond Aron and the Power of Ideas, The New Criterion Vol. 19, No. 9, May 2001
9. Klaus, V., The Third Way and Its Fatal Conceits, Speech at the Mont Pelerin Society Regional Meeting,Vancouver, Canada, August 30,1999
10. Klaus, V., Back to Europe or Avanti Into the European Union?, Speech at the Mont Pelerin Society Regional Meeting, Bratislava, Slovak Republic, September 10, 2001
11. Klaus, V., Reflections on the Current Situation in Europe, Speech at the Mont Pelerin Society Meeting, Chattanooga, U.S.A., September 18, 2003
12. Klaus, V., The Czech Republic’s Transition, European Problems, and the Fraser Institute, in “Celebrating Freedom”, Fraser Institute, Vancouver, Canada, 2005
13. Klaus, V., On the Road to Democracy: The Czech Republic from Communism To Free Society, National Center for Policy Analysis, 2005
14. Nozick, R., Why do Intellectuals Oppose Capitalism?, CATO Policy Report, No. 1, 1998
15. Schumpeter, J. A., Capitalism, Socialism and Democracy, New York, Harper & Row, 1942
16. Sowell, T., The Vision of the Anointed, New York, Basic Books, 1995
17. Williams, J. K., Intellectuals, Moralists and The Free Market, The Freeman, February 1982, Vol. 32, No. 2
Václav Klaus, Remarks prepared for the Mont Pelerin Society Regional Meeting, Reykjavik, Iceland, August 22, 2005

Everac: Organizarea nerentabilităţii

Preluat de pe blogul Prioritate de Dreapta

Un Amic, mai demult director performant de unitate socialista, isi deschide in capitalism o pravalie cu de toate, o face moderna, civilizata, prospera. Apoi se intinde, trage un localas de patiserie-cofetarie, sclipitor si el pentru acel orasel de provincie; iar in urma cumpara si pune in miscare si o fabrica-laborator pentru prajituri si cozonaci. Il vad dupa vreo doi ani de avant, il intreb ce mai nascoceste si daca mai are energie sa alerge de colo pana colo in toata tara, numai de dragul de a deveni un mare capitalist bogat. Poate sponsorizeaza si cultura?!

   - Sunt la pamant! Spune Amicul, abia mai gafai, iar falimentul e la usa! – Cum asa? – Asa e organizat. Sa zicem ca iau branza cu 10 lei si o vand cu 12 lei: rezultatul e nul, nu castig nimic, caci banii se duc pe taxe si impozite, intrucat, ma cunosti, la mine totul decurge cinstit, cu acte legale. Rivalul meu fraudeaza fiscul. Ia branza tot cu 10 lei si o vinde tot cu 12, dar castiga 2 lei la afacere. Statul nu incaseaza, evident, nimic. Si cum am nu un rival, ci mai multi, toti mi-o iau inainte, prin necinste, iar eu raman mofluz. Am datorii uriase, uneori imi vine sa-mi pun streangul.

  A fi legal in Romania e azi nerentabil! Frauda, coruptia ma ingroapa, pacat de munca, de osteneala, de idei. Sa fur statul, sa fiu necinstit, imi este moralmente imposibil. In schimb, daca il ascult, ma ruineaza. Asa e organizat! As fi pus la indoiala aceasta concluzie groaznica, daca in perindarea cu masina pe care am facut-o prin tara n-as fi vazut cam 60% din pamanturi nelucrate. De ce, de lene? Nu, ci din pricina nerentabilitatii. Cheltuielile de productie ale agricultorului nu se rasfrang in pret, vorbesc in special de micul agricultor, acela fara mijloace. Pare organizat ca el sa nu-si recupereze banii. Si atunci renunta, vinde. Oricand se gasesc companii becalistice care cumpara cu toptanul, pe ruina agricultorului mic si mediu, asteptand sa vanda marelui capitalist, de obicei strain. Castiga gras strainul, castiga intermediarul, taranul bate din buze. Daca mai are si o seceta sau o inundatie, e terminat, ca Amicul. Pe aceasta mina, becalistii intermediari isi fac palate si dau pomeni, spre admiratia prostimii fara cap; iar tara trece, cu acte in regula, sub stapanire straina.

  Dar oare in micul comert nu se intampla lucruri asemanatoare, adica nu se inchid si falimenteaza sute de mii de firme in fata colosilor straini, a supermarketurilor performante apartinand unor companii transnationale? Cine sa rivalizeze cu ele, construind o clasa medie romaneasca oarecum performanta? Rolul romanului, izbit de nerentabilitate, ramane sa intermedieze si sa revanda produsul strain, sa faca import pentru beneficiul patronilor si pe spinarea consumatorilor, fratii sai.

  Unde e jocul pietei, cand trusturile straine pot sa se carteleze si sa-si impuna diktatul pe piata asa-zis „libera”. Si pot sa se carteleze si intermediarii, si o si fac, batandu-si joc de producatorii autohtoni si de clientii consumatori.

  Nu era dictatura economica a lui Ceausescu mai aspra decat dictatura trusturilor cartelate, predictia lui Marx se confirma! Dar oare industria, industria noastra in multe performanta, n-a fost silita sa se ne-rentabilizeze cu felurite tertipuri, cu taxe, impozite, boicoate, dobanzi, cu un arsenal de mijloace care s-o scoata mereu debitoare? Nu s-au inchis portile la o suma din marile noastre intreprinderi, dandu-se afara oameni cu ghiotura, incurajandu-se pradarea si capusarea lor, impingandu-le cu dinadinsul la falimente, pentru ca amatorul strain si intermediarul sau roman sa si le adjudece pe nimic, dupa ce au capatuit si o liota de inalti functionari venali cu nume romanesti?

  De unde s-au boierit atatia baroni peste noapte din Marele Ordin al Smecheriei, patronat de cei mai de seama sefi politici, nu „ticalositi”, ci ticalosi din pornire? Din organizarea nerentabilitatii, pentru a ieftini si a da (acapara) de pomana! Aproape toate intreprinderile noastre aducatoare de bani, de multi, multi bani, sunt acum in mana companiilor straine, care au pus la punct, poate au inspirat acest sistem, sustinandu-l si cu greutatea lor internationala (politica, militara) de netrecut. Trocul politic a functionat exact: noi am ruinat Sidex-ul, dl Blair l-a atribuit. „Cineva” si-a pus mai mult decat termopane in aceasta afacere, ca si in alte sute si mii de afaceri. Acum si le pune Altcineva, cu alte matusi, rude sau amante. Si le pun multi, facand din nerentabilitate o stihie. Recunosc ca aceste companii straine sunt mai civilizate, ca ele au indreptat, inaltat, imbunatatit procedurile, dand exemple de modernitate europeana. Ele iau cu lingura mare, legala si cocheta, acolo unde smecherosii nostri se bateau si stropeau cu linguritele, molfaind pe apucate. Domnii care scumpeau curentul electric de la Turceni si Rovinari fara sa faca nimic mi se par mai soacati decat strainul care isi organizeaza exemplar serviciile si aduce o nota de abundenta si bun gust.

  Deocamdata, acesti mari capitalisti isi impart echitabil spatiul romanesc, mai au loc unii de altii; pana in ziua cand isi vor intinde si ei curse de nerentabilitate, ca sa salte pe cadavre si falimente, dupa dictatura capitalismului liberal. Ca multi din ei spala banii, gangsteresc, stau cu revolverul in mana? Nu cumva asa s-au facut marile hoteluri, localuri, stabilimente, Las Vegas-uri? Nu cumva viitorul e al Mafiilor de multe culori? Amice drag, nu te spanzura, mai stai sa vezi! Mai ai putintica rabdare! Nu crapa numai guzganii, ci si elefantii, noi sa fim sanatosi! Intermediaza, triseaza, abuzeaza, si vei trai!

http://www.editiaspeciala.com/Social/Organizarea_nerentabilitatii-37494

Mihai Răzvan Ungureanu. Prețul trădării (Cronica Română .com)

Preluat de pe blogul Prioritate de Dreapta

Afacerea Cupru Min a devenit o piatră de moară atârnată de gâtul carierei politice a premierului Ungureanu. După ce un director din cadrul Ministerului Economiei a recunoscut oficial că privatizarea s-a făcut în baza unei evaluări ce nu a inclus valoarea minereului exploatabil, justificările invocate de MRU au devenit inutile chiar și pentru cei mai înflăcărați susținători ai ”politicilor de dreapta”. În cazul dat, firma de evaluare pare să nu aibă vreo vină, deoarece ”a evaluat ceea ce i s-a cerut”, iar vinovați sunt acei decidenți din cadrul guvernului care au folosit această evaluare pentru a vinde întreprinderea la pachet cu dreptul de exploatare a rezervelor de cupru. Declarațiile premierului Ungureanu care susține că ”resursele de cupru nu s-au vândut” reprezintă un exemplu de sofistică pură. Din punct de vedere practic, dreptul de exploatare a zăcământului de cupru este aproape identic cu achiziția dreptului de proprietate permanentă asupra zăcământului propriu zis, în sensul că tot cuprul pe care ”canadienii” vor reuși să-l scoată din pământ în următorii ani va deveni automat proprietatea lor.

Declarațiile lui Sorin Găman, director în cadrul Ministerului Economiei, au mai scos la iveală câteva aspecte extrem de interesante.

Se susține că valoarea teoretică-estimativă a zăcământului de cupru este de 13-14 miliarde de euro, ceea ce indică faptul că estimările care figurau atât în datele companiei cât și în declarațiile oficiale anterioare au fost eronate. Problema este următoarea, însăși directorul Găman recunoaște că masa ”recuperabilă” a minereului este de 750 de milioane tone, ceea ce este echivalentul a 2,36 milioane de tone de metal pur. La prețurile bursiere actuale, adică 8365 dolari pe tonă, numai cuprul din acest minereu valorează 19,7 miliarde de dolari, adică 15 miliarde de euro, ceea ce deja depășește ”estimarea teoretică-estimativă” anunțată de același oficial guvernamental. Dacă luăm în calcul faptul că, pe lângă cupru, procesarea minereului presupune și obținerea a 2 grame de aur per tonă de minereu concentrat, atunci valoarea zăcământului de la Cupru Min devine absolut astronomică. Estimarea cantității de aur recuperabilă dintr-o tonă de ”concentrat” îi aparține aceluiași director din cadrul Ministerului Economiei, care însă a evitat să precizeze câte tone de ”concentrat” se pot obține din acele 750 de milioane de tone de minereu ”brut”. Pentru a estima cât aur s-a vândut ”la pachet” cu Cupru Min, vom recurge la un calcul extrem de conservativ, presupunând că masa ”concentratului” ce poate fi obținut 11,8 milioane de tone (concentrat cu conținut de cupru de 20%). În aceste condiții, cantitatea aurului este de 23,6 tone cu o valoare de 1 miliard de euro. Valoarea totală a resurselor care au fost vândute pentru suma modică de 200,7 milioane de euro unei obscure bănci canadiene este de peste 16,7 de miliarde de euro. Desigur, din această sumă trebuiesc extrase costurile de exploatare și extracție, dar aceste costuri nu pot avea un efect decât marginal asupra veniturilor noului proprietar al Cupru Min. Chiar și în condițiile în care un asemenea minereu s-ar fi aflat în mijlocul junglei amazoniene, fără nici un fel de infrastructură, drumuri etc și costul de extracție al cuprului ar fi fost echivalentul a 2000 de dolari pentru o tonă, oricum exploatatorii acestui minereu ar fi obținut un profit de peste 15 miliarde de euro.

Premierul Ungureanu susține că întreprinderea Cupru Min trebuia privatizată pentru că metalurgia românească este distrusă și minereul concentrat nu poate fi procesat în România. Presupunem că ”investitorii” de la Bayfront Capital Partners au identificat deja opțiuni foarte viabile de procesare, dar în caz de necesitate, ei vor avea posibilitatea să construiască chiar și propria unitate de procesare. Chiar dacă vor avea costuri adiționale de un miliarde de euro, ei vor putea să găsească finanțare pentru un proiect ce va aduce venituri de aproape 20 de miliarde de euro. În cadrul logicii economice normale și oneste, nu există nicio explicație pentru faptul că statul român nu a încercat să facă același lucru.

Întreaga afacere Cupru Min s-a bazat pe minciuni, dezinformări și atacuri informaționale extrem de obraznice la adresa celor care se încumetau să pună întrebări incomode. Premierul Ungureanu, care a girat această afacere și a susținut-o de la început până la sfârșit, nu mai are absolut nicio scuză. Acest ”tânăr intelectual” atât de drag ”intelighenției de dreapta” a demonstrat un comportament în stil securistic, preferând minciuna, sofismele și obrăznicia în locul recunoașterii erorilor comise.

Premierul Ungureanu a mințit atunci când a declarat că întreprinderea Cupru Min nu a avut profit și a fost o ”gaură neagră a bugetului”. În 2011, Cupru Min a avut profit de 7 milioane de euro. Premierul Ungureanu a folosit un sofism ieftin, atunci când a încercat să demonstreze că întreprinderea nu a fost vândută ”la pachet” cu minereul. Dreptul de exploatare a minereului în condițiile în care redevența statului este de doar 4% este aproape echivalent cu un drept de proprietate. Premierul Ungureanu a folosit ca argument teoria lipsei profitabilității mineritului românesc în perioada comunistă, uitând să menționeze faptul că prețul la aur a crescut între timp cu 900%, iar prețul la cupru a crescut cu 350%.

După primele dezvăluiri din presă, MRU avea posibilitatea să spună că a fost indus în eroare de subalterni, dar odată ce a devenit principalul susținător al tranzacției, atât din punct de vedere administrativ cât și din punct de vedere mediatic, el și-a legat inexorabil cariera politică de această tranzacție monstruoasă. Premierul Mihai Răzvan Ungureanu și-a încetat existența ca fenomen politic. De astăzi, România este condusă de ”premierul Cupru Min”, un personaj care a prejudiciat statul cu 20 de miliarde de euro și a încercat să justifice această tranzacție prin dezinformare tipic securistică.

http://cronicaromana.com/2012/04/06/mihai-razvan-ungureanu-pretul-tradarii/

- 4/06/2012

Da, știu, "asta a scris-o Ciutacu"...

Preluat de pe blogul Prioritate de Dreapta 

 Cu 200 de milioane de euro nu cumperi tăcerea serviciilor secrete. Ce nu a spus MRU despre Roşia Poieni

Premierul Mihai Răzvan Ungureanu (MRU) a explicat ţâfnos, într-un interviu acordat lui Emil Hurezeanu, că el e un soi de garant al interesului naţional, că aceia care-l bănuiesc că ar servi interese străine sunt iresponsabili, că privatizarea Cuprumin (societatea care deţine exploatarea carierei de cupru de la Roşia Poieni) e bună şi gata. În rândurile de mai jos, vă prezentăm ce n-a spus MRU.

- În fiecare instituţie de stat care se ocupa cu privatizarea, exista, pe structura fostului Birou de Documnte Secrete (BDS), un aşa-numit "Serviciu verificare bonitate clienţi”. Alcătuită, de regulă, din foşti ofiţeri de informaţii, respectiva structură ţinea legătura, instituţional, cu ofiţerii activi ai serviciilor secrete româneşti, fiind abilitată să primească şi să informeze mai departe decidenţii în legătură cu acţionariatele, interesele, palmaresul, conexiunile şi bonitatea firmelor care cumpără caiete de sarcini în vederea privatizării. Dacă Ministerul Economiei şi Oficiul Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie (OPSPI), care au gestionat vânzarea acţiunilor Cuprumin, nu mai au o astfel de structură, atunci e caz de atentat la siguranţa naţională.

 - Toate ministerele (şi, implicit, structurile subordonate care gestionează privatizări) ar trebui să primească, zilnic, informări de la serviciile secrete privind grupurile de interese care ar avea de profitat de pe urma încheierii unui astfel de contract şi despre modul lor de acţiune. Dat fiind că prezumtivul cumpărător era canadian, dincolo de informările SRI, care se ocupă de acţiunile reprezentanţilor investitorului pe teritoriul României, era şi-n responsabilitatea SIE să informeze autorităţile decidente privind indentitatea proprietarilor reali, modul în care se finanţează vehiculul economic prin care aceştia vor să facă achiziţia, legăturile pe care le au aici etc. Dacă serviciile n-au făcut-o, iar şeful OPSPI are dreptate când afirmă că habar n-are cine e-n spatele firmei, atunci e caz de trădare a intereselor naţionale.
___________________________________________________________________
"Cine e, totuşi, în spate?
  
Realizator: Doi investitori de la Cupru Min.

Mihai Răzvan Ungureanu: Unu îl ştiţi. E cel care a cumpărat
întreprinderea. Acum, dacă vă referiţi la cine se află în spate, ce
alimentează, cine, vă pot răspunde, la un moment dat...
Realizator: Dar jocul ăsta de burse...
Mihai Răzvan Ungureanu: Dacă se poate se va putea prezenta singur, până la urmă.
Realizator: Jocul de bursă a funcţionat şi în cazul Roşiei Montane,
unde, din fericire, din nefericire, depinde de perspectivă, nu s-a
întâmplat încă nimic şi, totuşi, firma a câştigat pe jocul de bursă". (fragment din interviul acordat RealitateaTV de MRU)
___________________________________________________________________

 - O privatizare cum este cea a Cuprumin, de talia şi importanţa ei, fără un plan ferm de investiţii pe cinci ani, nu există în practica internaţională. Licitaţia cu strigare se preta la spaţiile comerciale aparţinând, pe vremea când FPS avea patrimoniul statului în asministrare, fostelor ILF-uri şi, total nefericit, hotelurilor vândute iresponsabil de Ministerul Turismului. Realizarea etapelor planului de investiţii pentru modernizare (pe care le convin, cuantum şi etapizare, prin negociere, cumpărătorul şi vânzătorul) este condiţie rezolutorie în contractele de privatizare. Mai mult, investiţiile pentru modernizare nu au nici o legătură cu acelea pentru ecologizare, care au fost asumate de România, cu titlu de obligaţie de mediu, în negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană.

 - Privatizarea societăţilor deţinătoare de licenţe de exploatare în domeniul resurselor naturale şi concesionarea de zăcăminte are caracter strategic şi se face, de regulă, cu avizul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT). Preşedintele României a cerut asta public în momentul în care Guvernul Tăriceanu adusese în dezbatere publică posibilitatea listării Romgaz. Regula e valabilă şi pentru Transelectrica, Hidroelectrica, Transgaz ş.a.m.d.

 - În zona înstrăinării resurselor, indiferent de mărimea pachetului de acţiuni, vânzătorul (în cazul nostru, statul român) păstrează, prin contract, vreme de cinci ani, aşa-zisul "vot de aur”. Adică dreptul de veto pe deciziile manageriale şi patrimoniale strategice, definite ca atare în contractul de vânzare-cumnpărare.

Jurnalul Naţional aminteşte Guvernului României că este obligat să răspundă transparent contribuabililor cum gestionează banii publici şi resursele naturale de pe teritoriul pe care-l administrează, nu-l stăpâneşte. Pe cale de consecinţă, aşteptăm lămuriri punctuale la fiecare dintre "liniuţele” de mai sus.

http://www.jurnalul.ro/observator/rosia-poieni-mru-608991.htm

- 4/05/2012

Preluat de pe blogul Prioritate de Dreapta

Mihai Răzvan Ungureanu. Pledoaria în favoarea trădării (Cronica Română .com)

Preluat de pe blogul Prioritate de Dreapta

Noi nu putem intoarce azi din cauza liberalismului dominant, cum n-am putut intoarce altadata din cauza despotismului. Noi facem azi jocul marilor case de credit. Nimeni nu ne intreaba daca vrem sa-l facem sau nu. Si am ajuns sa cred ca nimeni nu ne-a intrebat daca vrem sa vindem sau nu capacitatile noastre productive. – Vinde, ca te tai! ni s-a spus, si s-a dat o spaga la nevolnicul de vanzator, un rahat cu ochi, care s-a “turcit”, adica s-a caftanit, s-a ajuns si s-a revarsat ca un paduche.

Everac: Liberalismul vasal

Premierul s-a supărat pe acuzațiile lansate la adresa sa după ce guvernul condus de el a reușit să înstrăineze aproape gratis 60% din resursele de cupru ale țării noastre. Editorialiștii publicației noastre au catalogat tranzacția Cupru Min drept o trădare națională. Victor Ponta, deși reprezintă partidul care nici măcar nu și-a cerut scuze de la români pentru privatizările dezastruoase de la Sidex și Petrom, a declarat că Mihai Răzvan Ungureanu este ”subjugat unor interese economice străine”. Premierul MRU s-a supărat groaznic și a afirmat că ”premierul Ungureanu apără în primul rând interesele naționale și doar naționale”. Desigur, are și premierul dreptul la o părere în această privință, doar că acestei păreri îi lipsește substanța factologică. Mihai Ungureanu a încercat să justifice prețul de vânzare a Cupru Min, invocând argumente ce ar putea impresiona o persoană neavizată:

”Concentrația de cupru din halda rămasa acolo (nota redacției: steril amestecat cu minereu de cupru rămas în urma exploatării anterioare) e foarte mică, 0,3%, ceea ce face ca pentru zăcământul exploatat la suprafață să fie nevoie de o tehnologie foarte bună pentru a putea obține profit. ”

Argument savant și impresionant, nu? În realitate, situația este următoare: una dintre cele mai mari companii miniere din lume, Xstrata (profit de 5,9 miliarde de dolari în 2011) a achiziționat în 2003 mina Tampakan din Filipine, gradul cuprului din această mină fiind de 0,3%. Dacă una dintre companiile de top din mineritul mondial a fost dispusă să cumpere o mină cu un ”grad” de 0,3%, atunci ce se poate spune despre Cupru Min în cazul căruia gradul rezidului cvasi-steril rămas în urma exploatării anterioare are aceeași valoare? În SUA și Australia există numeroase proiecte care funcționează și aduc profit, deși gradul minereului exploatat este de 0,2%. Celor interesați de referințe teoretice le recomandăm să consulte ediția a două a lucrării fundamentale Surface Mining (Minerit de suprafață) scrisă de Bruce A. Kennedy (inginer-șef al mai multor companii miniere canadiene și internaționale), această lucrare fiind de 20 de ani o carte de referință a inginerilor minieri care lucrează în companiile transnaționale. În cadrul capitolului ”Planificarea și proiectarea minelor de suprafață”, autorul explică foarte clar că un grad de 0,3% pentru cupru, este perfect viabil pentru toate etapele de viață a unei exploatări miniere.

Este foarte improbabil să vedem vreodată documentul justificativ prin care a fost fixat prețul aberant de pornire a licitației. Considerăm că discuția cu privire la cazul Cupru Min poate fi considerată închisă pentru că oricât s-ar strădui, guvernul nu va putea să prezinte argumente viabile ce ar putea justifica vânzarea pentru 200 de milioane de euro a unui proiect minier care valorează (după scăderea costurilor de extracție și redevențelor) mai mult de 4 miliarde de euro. În termeni simpli, Mihai Răzvan Ungureanu a prejudiciat statul cu echivalentul a aproximativ 2,87% din PIB-ul României.

Probabil, dorind să-i facă pe români să creadă că el lucrează în interesul lor, premierul MRU a explicat cum va utiliza banii obținuți din privatizări. Șeful guvernului își dorește să înființeze un ”Fond de Salvare Națională” care să funcționeze ”după modelul norvegian”, iar banii strânși ”din avuția națională” să fie gestionați de un consiliu special. Mihai Răzvan Ungureanu susține că acest fond va investi bani ”ca să facă bani”. Probabil, consultanții de imagine i-au explicat că un scop perceput ca fiind nobil, ar putea justifica în ochii electoratului trădarea de la Cupru Min. Dacă acest ”Fond al Salvării Naționale” va fi creat, putem pune pariu că modul ”de a face bani din bani” pe care îl va utiliza, va fi identic cu strategia de gestiune a rezervelor valutare folosită de BNR: achiziția de obligațiuni americane care aduc o dobândă anuală de 0,25%, în timp ce statul român se împrumută pe piața americană la o dobândă de aproape 7%. Cei care vor susține că o asemenea utilizare a banilor este contrară intereselor naționale vor fi declarați dușmani ai ”idealuri euro-atlantice” și puși la stâlpul infamiei mediatice.

Presimțim cu groază și dezgust că înființarea și finanțarea ”Fondului Salvării Naționale” vor deveni obiectivele actualului guvern, iar în aceste condiții merită să punctăm câteva diferențe de ordin principial între România și Norvegia, privite prin prisma funcționării unei asemenea instituții.

În cazul României, se pare că finanțarea ”Fondului Salvării Naționale” se va face din banii obținuți prin vânzarea activelor statului. În cazul Norvegiei, cele două fonduri de stat sunt finanțate nu din veniturile rezultante din vânzarea companiilor de stat, ci din dividendele plătite de către companiile de stat. Merită să analizăm punctual ce a făcut Norvegia cu activele statului și să comparăm aceste acțiuni cu modul în care guvernele ce s-au perindat la conducerea României au gestionat companiile de stat.

Sectorul petrolier:

Norvegia: Statul norvegian menține controlul asupra companiei petroliere Statoil. Pachetul deținut direct de către guvern este de 67%. Statoil plătește la bugetul de stat dividende, redevențe și impozite. Statul norvegian susține extinderea Statoil în piețele internaționale și accesarea resurselor minerale localizate în alte țări. Profitul Statoil în anul 2011 a fost de peste 5 miliarde de Euro.

România: Statul român a privatizat Petrom la un preț vădit subevaluat (detalii aici: http://cronicaromana.com/2012/02/27/cazul-petrom/ ). De fapt, privatizarea Petrom a transformat compania austriacă OMV dintr-un pitic al pieței petroliere internaționale, într-un important jucător regional. Statul român i-a ajutat pe austrieci inclusiv prin faptul că redevențele sunt microscopice în comparație cu cele practicate la nivel internațional.

Sectorul energetic:

Norvegia: Compania de stat Statkraft este controlată integral de statul norvegian care sprijină extinderea acesteia în piața internațională, inclusiv prin achiziția unor centrale energetice în Germania, Franța și alte țări europene.

România: Statul român a folosit sectorul energetic de stat pentru a oferi energie ieftină ”băieților deștepți” de la Energy Holding, ALRO etc.

Sectorul financiar:

Norvegia: Cea mai mare bancă norvegiană (de fapt un conglomerat de bănci) este controlată de guvernul norvegian. Deși guvernul deține un pachet de 34%, datorită metodei specifice de privatizare, acționarii privați dețin pachete foarte mici de acțiuni și nici o decizie importantă nu poate fi luată fără acordul guvernului.

România: Sectorul financiar este controlat în proporție de 95% de bănci cu capital străin. Guvernele de la București au refuzat în repetate rânduri să recapitalizeze băncile de stat: CEC și Eximbank.

Sectorul metalurgic:

Norvegia: Guvernul norvegian menține controlul asupra companiei metalurgice Norsk Hydro. Această companie ocupă locul 4 în topul producătorilor mondiali de aluminiu, iar statul sprijină extinderea internațională a companiei, inclusiv prin deschiderea unor noi combinate metalurgice, printre care se numără giganticul proiect Qatalum din Qatar.

România: statul român a privatizat la prețuri microscopice combinatele Sidex și ALRO.

Sectorul telecomunicațiilor:

Norvegia: Guvernul norvegian deține controlul operatorului local de telefonie fixă, mobilă și televiziune digitală Telenor. Această companie a reușit să penetreze piețe din Asia și Europa, deținând astăzi pachete majoritare sau minoritare de acțiuni în companii de telefonie mobilă din Rusia, Bangladesh, Serbia, Ucraina, Danemarca, Ungaria, India etc.

România: Statul român a reușit performanța înstrăinării Romtelecom către OTE, o companie deținută de statul elen.

Industria chimică:

Norvegia: Cel mai mare producător de îngrășăminte chimice din Europa de Nord, compania YARA este controlată de statul norvegian printr-o schemă asemănătoare cu cea implementată în cazul băncilor de stat.

România: Statul român a transformat industria îngrășămintelor chimice într-o industrie ”de buzunar” a oligarhului Ioan Niculae pe care l-a și ”stimulat” prin vânzarea către combinatele deținute de el a unor cantități importante de gaz ieftin de la Romgaz.

Industria pescuitului și flota de pescuit:

Norvegia: Guvernul controlează compania Cermaq, principalul jucător din industria globală a fermelor de acvacultură oceanică (produce peste 90 de mii de tone de somon pe an) și este puternic implicat în administrarea și gestionarea industriei pescuitului.

România: Statul român, cu ajutorul lui Traian Băsescu, a scăpat și de flota de pescuit, distrugând astfel un întreg sector al economiei.

Dacă România chiar își dorește să aibă un fond de investiții care să facă ”bani din bani”, atunci logica corectă nu sunt privatizările, ci renaționalizările sau reînființările unor companii de stat. În editorialul de ieri, am arătat că nici etalonul politicilor economice de dreapta, regimul Pinochet, nu a privatizat resursele minerale din Chile. Astăzi, am arătat că etalonul politicilor economice de stânga, guvernul norvegian, nu a cedat controlul întreprinderilor din sectoarele-cheie ale economiei. Constatăm că acțiunile practicate de Mihai Ungureanu nu se încadrează nici în strategia economică de dreapta și nici în strategia economică de stânga. Să fie oare premierul Ungureanu un centrist? Nu. Premierul Ungureanu este pur și simplu un trădător al intereselor naționale.

http://cronicaromana.com/2012/04/04/mihai-razvan-ungureanu-pledoaria-in-favoarea-tradarii/


>> Cupru Min. Justificările trădării (Cronica Română.com)