Viktor Orbán: "Vom lupta împotriva tuturor acelora care doresc să creeze un imperiu din Uniunea noastră !"

Prioritate de Dreapta

Discursul de deschidere al prim-ministrului Orbán, în Parlamentul European
 2 iulie 2013

Raportul Tavares declarat ca fiind nedrept într-o dezbatere a Parlamentului European de la Strasbourg.

Stimate domnule președinte,

Distinse doamne, distinşi domni,

În primul rând, permiteți-mi să transmit reprezentanților Parlamentului European salutări din partea poporului ungar. Aș dori să profit de această ocazie pentru a-mi exprima aprecierea pentru președintele Comisiei Europene și să mulțumesc Comisiei pentru dialogul deschis și fructuos, care a ajutat până acum la rezolvarea problemelor în litigiu.

Nu am nici o iluzie privind rezultatul votului programat pentru mâine. Știu că deputații socialiști, liberali și verzi vor vota împotriva Ungariei și mai ştiu, de asemenea, că prietenii Ungariei vor fi alături de Ungaria. Știu că vorbele mele nu vor schimba acest fapt, dar, cu toate acestea, am venit aici, astăzi, să îmi arăt și să îmi exprim respectul meu pentru Parlamentul European și pentru reprezentanții săi aleși. Exprimându-mi respectul pentru dumneavoastră, doresc să îmi exprim prietenia pe care ungurii - alegătorii dumneavoastră - o simt pentru cetățenii europeni. Indiferent de decizia dumneavoastră, ungurii privesc popoarele Europei cu respect și cu prietenie.

Distinse doamne și distinşi domni,
Răspunsul elaborat de guvernul ungar la raportul care aduce jigniri grave la adresa Ungariei este prezentat acum Președintelui Parlamentului într-un memorandum. Acest raport este profund nedrept față de Ungaria și poporul ungar. Acesta aplică în mod deschis standarde duble, nu recunoaște, minimalizează și degradează eforturile uriașe prin care ungurii şi-au reînnoit țara. Și ungurii au făcut un efort imens şi au muncit din greu pentru a ieși din starea de faliment la care fusesem aduşi la începutul crizei financiare. Am parcurs un drum lung; economia Ungariei ar fi urmat să fie prima care să se prăbușească, chiar înainte de cea a Greciei. A fost doar ajutorul financiar de urgenţă al FMI și al Uniunii Europene cel care a ținut Ungaria în viață.

Distinse doamne și distinşi domni,

Există doar două țări, până în prezent, care au reușit să iasă din programul de asistență. Una dintre ele este Ungaria, care astăzi se finanțează integral de pe piețele financiare. Pot să vă spun că suntem genul de oameni care nu doresc să trăiască pe banii altor contribuabili. Suntem o țară care stă pe picioarele sale și îşi gestionează singură economia. Am redus datoriile suverane an de an. Procedura de deficit excesiv împotriva Ungariei tocmai a fost ridicată. Balanța comerțului exterior și balanța de plăți sunt puternic pozitive, economia este în creștere, șomajul este în scădere, numărul celor angajați este în creștere, puterea de cumpărare a salariilor și pensiilor este în creștere și, prin urmare, noi, ungurii, avem toate motivele să considerăm că ne-am facut temele.

Distinse doamne și distinşi domni europarlamentari,

Raportul prezentat constituie un pericol serios pentru Europa. Nu pentru Ungaria, pentru că Ungaria a mai avut ocazia să întâmpine turbulențele create de către Parlamentul European. Decizia dumneavoastră programată pentru ziua de mâine reprezintă un pericol real pentru viitorul Europei. Propunerea din raport este o încălcare gravă a tratatelor fondatoare. Acesta își propune să creeze o instituție unică, pe care tratatele nu o recunosc, și care ar aduce unul dintre statele membre ale Uniunii Europene sub control și tutelă. Nu ia în considerare competențele Parlamentului European, împărțirea sarcinilor între diferitele instituții ale Uniunii Europene, precum și echilibrul legal care prevalează între statele membre și Uniunea Europeană. Acesta definește în mod arbitrar criterii obligatorii, introduce noi proceduri și creează noi instituții, în contradicție cu tratatele fondatoare.

Doamnelor și domnilor,

Aceasta este o direcție periculoasă ! Am trăit soarta Europei Centrale. Știu cum este să nu deţii controlul asupra destinului tău, pentru că deciziile cu privire la viețile noastre erau luate într-o țară îndepărtată. Eu am trăit sentimentul de a fi un cetățean de categoria a doua. Am văzut cum este atunci când standardele duble sunt aplicate de sus împotriva noastră. Am suferit; am suferit zeci de ani abuzul de putere al celor mari și puternici. Da, noi, central-europenii, știm prea bine cum este atunci când independența și libertatea naţiunii noastre nu sunt respectate. M-am alăturat, de asemenea, disidenţilor anticomunişti, celor care luptau pentru libertate, pentru a pune capăt la toate acestea, pentru ca să nu mai trăim astfel de lucruri din nou, și astfel am venit astăzi aici pentru a declara că pe baza acestor experiențe trăite, noi, ungurii, nu vrem deloc o Europă în care țările de succes sunt pedepsite în loc de a fi remarcate ! Noi nu vrem o Europă în care o unitate care se manifestă sub forma unei majorităţi de două treimi este denunţată, în loc să fie respectată ! Noi nu vrem o Europă în care suntem plasaţi sub tutelă, în care libertatea noastră este limitată și nu îi este permis să se extindă. Noi nu vrem o Europă în care cei puternici fac abuz de puterea lor și în care o majoritate exercită abuziv această putere. Noi nu vrem o Europă în care sunt aplicate standarde duble și în care numai cei mici trebuie să-i respecte pe cei mari !

Doamnelor și domnilor,

În consecință, vom lupta împotriva tuturor celor care aplică standarde duble față de noi, împotriva tuturor celor care abuzează de putere și care ne tratează ca și cum am fi cetățeni de mâna a doua. Vom lupta împotriva tuturor acelora care doresc să creeze un imperiu din Uniunea noastră ! Suntem printre aceia - multe milioane de europeni - care doresc o Europă a națiunilor libere și nu o Europă a subordonării. Trăiască Uniunea Europeană a națiunilor libere!

Vă mulțumesc pentru atenție.

Cabinetul Primului-Ministru

http://orbanviktor.hu/in_english_article/prime_minister_orban_s_opening_speech_in_the_european_parliament

• Rezoluţia anti-Ungaria a Parlamentului European

• Listele de vot

• "Stângiştii și liberalii se tem de o schimbare conservatoare la nivel european" 

Traducerea articolului apărut la Free Poland Info, "Hungarian intellectuals' dramatic letter" ("Scrisoarea dramatică a intelectualilor din Ungaria").

• Intelectualii polonezi se solidarizează cu cei unguri, cei români ies în stradă cu papioane...

Intelectualii polonezi se solidarizează printr-o scrisoare-apel cu intelectualii unguri, care au semnat scrisoarea intitulată "Către cetățenii Europei" și în care este demascată campania calomnioasă împotriva Ungariei, îndreptată mai ales contra guvernului Fidesz, condus de Viktor Orbán.

Începe criza sectorului privat (II)

Prioritate de Dreapta



Articol de Ilie Şerbănescu (Jurnalul Naţional):

• partea I-a

Procesul de acomodare a sectorului privat (autohton şi străin) la economia fără stat ce se conturează va fi îndelungat şi va genera o criză profundă. Deja sectorul privat încearcă în mod disperat să-şi arunce problemele în cârca oricui se află în preajmă! Până acum statul era lada sa aproape exclusivă de gunoi. Subţierea până la dispariţie a sectorului economic de stat a strâns la gât această ladă de gunoi. Si atunci, sectorul privat îşi îndreaptă tirul spre ... sectorul privat! La mereu mai substanţialele neplăţi, băncile răspund cu executări silite. Ciuca bătăilor o formează, în asemenea circumstanţe, fraţii privaţi nebancari: clienţi şi mai ales furnizori! Arieratele sectorului privat - practic de două ori mai mari decât cele atât de anatemizate ale sectorului de stat – sunt în proporţie de două treimi la bieţii furnizori, privaţi şi ei şi captivi într-o situaţie fără ieşire. Ce altceva este explozia de proceduri de insolvenţă decât încercarea de ieşire din restrişte pe seama fârtaţilor privaţi?! Să nu-i uităm însă pe bieţii salariaţi. Statisticile arată că, din acest an, pentru prima dată de la declanşarea crizei, creşterea de salarii în sectorul privat este zero.

Prezenţa masivă şi atotputernică a capitalului străin în sectorul privat din România conferă specificităţi notabile procesului. Capitalul străin a ajuns să deţină o poziţie dominantă, controlând practic întreaga axă majoră a economiei, toate punctele strategice şi sectoarele performante. Evident, nu prea are nevoie de un răgaz pentru competitivizare. A venit în România deja competitiv şi a fost aici de fapt lupul între oi. Dar, indiferent dacă se recunoşte sau nu, şi-a datorat implantarea şi dezvoltarea în proporţie covârşitoare jecmănirii statului român. Da, da, jecmănire! Să nu ne ferim de acest termen! Pentru că a lua active strategice aproape gratis dintr-o economie şi a te extinde în aceasta prin investiţii minore şi mai ales prin subfacturări ale livrărilor în străinătate şi suprafacturări ale achiziţiilor din străinătate înseamnă nimic altceva decât jecmănire! Din bagatela de vreo 55 miliarde euro investiţii directe cu care capitalul străin a pus stăpânire pe România, nici măcar o treime nu reprezintă investiţii “de la zero”, grosul constituindu-l acaparări de active existente şi plasamente speculative. Asta nu-i dezvoltare capitalistă, ci exploatare colonialistă! În faţa dispariţiei activelor statului şi secătuirii resurselor ţării, capitalul străin mai are de făcut doar un pas: părăsirea acesteia! Până la un asemenea pas însă, capitalul străin va mări presiunea în direcţii bine ţintite: grăbirea exploatării până la epuizare a rezervelor minerale ale ţării, accentuarea subordonării capitalului autohton, înăsprirea caracterului discreţionar la dispoziţia patronilor a relaţiilor de muncă şi sporirea subjugării prin preţuri a consumatorilor români îndeosebi în sectoarele monopoliste pe care le controlează.

Şi, rămas fără poziţii şi pârghii în economie, statul român nu va putea face nimic! Nici chiar dacă ar vrea!

4 comentarii:

Riddickspunea...

"Admiţând însă că în general sectorul privat este mai bun decât cel de stat, atunci ce l-a împiedicat să nu fie un succes şi în România?! Simplu: în România sectorul privat nu s-a dezvoltat organic, în mod natural în timp şi spaţiu, ci a fost băgat pe gât prin decizie politică şi înşurubat în economie prin furt pe seama sectorului de stat, sub paravanul diversiunii că acesta din urmă este cel mai prost manager. N-avea cum în aceste condiţii să se nască şi să crească performant şi competitiv."

(partea I)

iulie 10, 2013

Anonim spunea...

Singura solutie inca o revolutie SOCIALISTA !

iulie 10, 2013

Riddickspunea...

Ai să râzi (poate), dar chiar asta face UE. Chit că nu-i spune pe nume.

Cum îţi place ? ;-)

iulie 10, 2013

Anonim spunea...

Nu rid. Asa face UE, dar in favoarea greilor. Pe noi ne intereseaza ce a mai ramas din amarita asta de tarisoara. Adica nu ma intereseaza un nou CAER in care numai cei alesi aveau avantaje. Socialism de ala internationalist sa fie la ei ! Sa le pice in sin!

De la state naţionale la euroregiuni

Prioritate de Dreapta


NapocaNews:

“Roumanie – Le démembrement territorial a commence”
Afirmaţia citată este titlul unui articol semnat de Jean-Michel Berard în rubrica “Actualitatea ignorată” a revistei lunare “B.I. Infos” (“Balkans Info”), care apare la Paris, începând din martie 1996. Autorul menţionat spune că noua Românie europeană a fost descoperită de Comisia de la Bruxelles printre lamele a “două cuţite oculte” – Uniunea Federalistă a Comunităţilor Etnice (UFCE) şi Centrul European pentru Minorităţile-Problemă (ECMI) – ca o Românie hibridă.
România regionalizată se prezumă a deveni, consecinţă a metehnelor unei clase politice lipsite de conştiinţa naţională, “un État feodal”, în care seniorii vor capta maximul de resurse de la guvernul central, în numele prerogativelor lor locale, iar sub autoritatea Comisiei de la Bruxelles, pentru a se individualiza şi întări faţă de “Centru”, vor realiza [n.n. definitiv] alianţe transfrontaliere [n.n. deja proiectate şi chiar existente, dar nefuncţionale].
Configuraţiile alianţelor transfrontaliere sunt deja stabilite, unele fiind şi consacrate în tratate bilaterale, fără ca, la vremea respectivă, semnatarii de la Bucureşti să realizeze şi toate consecinţele pe termen lung.
Astfel, cu prilejul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare Europeană, Viena, octombrie 1993, Ion Iliescu a acceptat” integrarea economică” a judeţelor Maramureş, Satu Mare şi Sălaj cu entităţi administrativ-teritoriale din Ungaria, Slovacia, Ucraina şi Polonia, în “EURO-REGIUNEA CARPATICĂ“.
Din aprilie 1997, România este reprezentată în Asociaţia Interregională “Euroregiunea Carpatică” şi de către judeţul Botoşani, iar în noiembrie 2000 a fost acceptat şi judeţul Harghita. Judeţele româneşti au statutul de membru cu drepturi depline alături de regiunile din celelalte state: Ungaria, Polonia, Ucraina. Regiunile slovace au primit statutul de membru cu drepturi depline la şedinţa Consiliului EC din 25 noiembrie 1999.

Euroregiunea Carpatică: 161.192 kmp şi 16.051.000 de locuitori

În 1997, prin Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între România şi Ucraina, la Articolul 8 se menţionează: “(…) Părţile contractante (…) vor contribui la colaborarea dintre unităţi administrativ-teritoriale din cele două state în cadrul euro-regiuni existente, precum şi al euroregiunilor «Prutul de Sus» şi «Dunărea de Jos», nou create, la care pot fi invitate şi unităţi administrativ-teritoriale din alte state interesate”.

EUROREGIUNEA „PRUTUL DE SUS” a fost înfiinţată la data de 22 septembrie 2000 în municipiul Botoşani (România). Actele de constituire ale euroregiunii sunt Acordul despre crearea Euroregiunii „Prutul de Sus” şi Statutul euroregiunii.

Fondatorii Euroregiunii „Prutul de Sus” au fost regiunea Cernăuţi (Ucraina), judeţul Botoşani (România), judeţul Suceava (România), judeţul Bălţi (Republica Moldova), judeţul Edineţ (Republica Moldova). Începând cu data de 15 octombrie 2003, în componenta Euroregiunii „Prutul de Sus” intră regiunile Cernăuţi şi Ivano-Frankivsk din partea Ucrainei, judeţele Botoşani şi Suceava din partea României, raioanele Făleşti, Edineţ, Glodeni, Ocniţa, Râşcani şi Briceni din partea Republicii Moldova.

EUROREGIUNEA DUNĂREA DE JOS

Asociaţia de Cooperare Transfrontalieră Eurorogiunea Dunărea de Jos are ca membri fondatori: Consiliul Judeţului Galaţi, Consiliul Judeţului Tulcea şi Consiliul Judeţului Brăila din România, Consiliul raional Cahul şi Consiliul raional Cantemir din Republica Moldova, Consiliul Regional Odessa, Administraţia Regională de Stat Odesa şi Consiliul raional Reni din Ucraina.

Euroregiunea “Dunărea de Jos” funcţionează în baza Convenţiei semnate la 14 august 1998. Reprezintă un parteneriat între România, prin judeţele Tulcea, Brăila şi Galaţi, Republica Moldova, prin raioanele Cahul şi Cantemir şi Ucraina, prin Consiliul Regional Odessa.

La sfârşitul anului 1997, premierul Victor Ciorbea prevede, în cadrul Proiectului de Regionalizare, crearea, între România şi Ungaria, a Euro-regiunii “Dunăre-Mureş-Tisa”. Ulterior se alătură şi provinciaVoivodina din Sebia. Euroregiunea DCMT (română Dunăre-Criş-Mureş-Tisa, maghiară Duna-Körös-Maros-Tisza, sârbă: Dunav-Kriš-Moriš-Tisa) are o populaţie 5.732.000 şi suprafaţa de 77.456 kmp.

Guvernul a semnat în 1997 Tratatul de Liber Schimb “CESTA” cu Ungaria, Cehia şi Slovacia, ale cărui efecte au fost dezastruoase pentru piaţa şi agricultura României, dar benefice pentru cei cu planuri de cucerire economică a României.

Pe un alt plan, administraţiile teritoriale de specialitate în domeniile transporturilor, apelor, pădurilor, mediului, comerţului, sănătăţii ş.a. au fost reconfigurate, încă din anii ’90, la recomandări externe, după alte criterii decât cele ale actualei împărţiri administrativ-teritoriale a României, ceea ce a indus falii între realitatea economică şi cea politico-administrativă. Consecinţa poate fi exprimată prin titlul sugestiv al unei opere de analiză şi predicţie geopolitică a lui Pierre Hillard, “La marche irresistible du nouvel ordre mondial. Destination BABEL” (“Marşul irezistibil al noii ordini mondiale. Destinaţia BABEL”, Editions François-Xavier de Guibert, 2007).

Anterior sau concomitent temporal, colocvii şi conferinţe internaţionale asupra ţărilor de est, ori special dedicate Transilvaniei au început concertarea atacurilor la adresa istoriei şi identităţii naţionale a românilor. Astfel, la un colocviu din Olanda, Sandor Vogel (format şi prin redacţiile “A Hét” şi “Korunk”), în acord cu istoricul Andrei Pippidi, afirmă că “istoria românilor este creată din mituri, iar identitatea lor este în realitate inexistentă”. Mai afirmă vectorii atentatului la fiinţa noastră naţională că “România nu este un stat-naţiune, ci un mozaic de multiple grupuri etnice“.

Nu poate scăpa observaţiei manipularea “mitului Dracula” pentru a caracteriza specificul românilor, ca grup etnic lipsit de o conştiinţă şi identitate naţională, cu rezerva că în Transilvania există o conştiinţă europeană (Alexandru Duţu, “The politicization of myths: The Transilvanian case”).
De la statul-naţiune la statele-regiuni

La întrebarea dacă statele-naţiune mai pot avea vreun rol în economia mondializată, Kenichi Ohmae, specialist în strategia şi geopolitica afacerilor, dă un răspuns clar negativ. Sub efectul fluxurilor transnaţionale de investiţii, industrii, informaţii şi populaţie, în 41 de state-naţiune, rolul acestora este deja mai mult figurant pe scena economică, devenind, astfel, unităţi teritoriale artificiale pe plan economic (Kenichi Ohmae, “The End of the Nation State: The Rise of Regional Economies”, Simon and Schuster, Free Press paperback, 1995).

Statele-naţiuni cedează rolul lor în favoarea noilor entităţi economice “naturale” – “statele regiuni”. Acestea vor apărea fie în interiorul graniţelor actualelor state, fie depăşind graniţele politice. Ele vor deveni, se spune, motorul prosperităţii mondiale. Şi ni se dau ca exemple de succes entităţile administrativ-economice ad-hoc de prin Asia de Sud- Est sau Silicon Valley. S-ar putea să fie o constatare pripită şi cu o mare doză de optimism propagandistic.

“Alianţa Liberă Europeană” (“The European Free Alliance”) este reprezentarea politică activă a “minorităţilor problemă” din viitoarele 29 de “state naţiuni şi regiuni”: Galiza [în nord-vestul Spaniei], Catalunia, Euskal Herria [între Asturia şi Aragon], Fryslan [nord Olanda şi sud Danemarca], Emiliana-Romagna [Italia], Veneto [Italia], Savoie [Italia], Kernow (Cornwall, Marea Britanie), Andalucia [sudul Spaniei], Occitania [între Spania şi Franţa], Sardegna [Sardinia], Corse [Corsica], Cymru [Wales. Ţara Galilor în limba galeză], Scotland, Silesia, Friuli [între Veneţia şi Slovenia], Vlaanderen [nordul Belgiei], Breizh [Bretagne, Franţa], Elass-Alsace, Sud-Tirol, Vale d’Aosta [în Alpii Italiei], “Macedonian Minority în Grece”, “Deutchsprachige Gemeinschaft Belgiens” [comunitatea belgienilor de limbă germană].

Viitori membri ai alianţei, anunţaţi la apariţia lucrării lui Pierre Hillard, în 2007, erau menţionaţi “Baleare, Moravia, Transilvania-Banat, Aragon, minorităţile maghiară din Slovacia şi poloneză din Lituania.

Euroregiunea Adriatică este proiectată a include şapte entităţi administrativ-teritoriale din Italia, 10 entităţi ex-iugoslave de pe coasta dalmată şi Albania.

Euroregiunea Pirinei-Mediterana va reuni regiunea Languedoc-Roussillon din Franţa, Aragonul, Catalunia şi Baleare din Spania.

Retrasări geopolitice de amploare, dramatice pentru unii şi binevenite pentru alţii, sunt estimate ca urmare a recompoziţiei Orientului Mijlociu, unde vor apărea state noi: Statul Sfânt Islamic (Mecca şi Medina), Marele Iordan, Sunni Irak, Bagdad (city state) Arab Shia State, Free Kurdistan, Free Belucistan, Marele Lebanon.

Într-un asemenea context, pe care geopoliticienii români par să-l ignore, ce surprize şi în ce orizont de timp ne-ar putea rezerva viitorul?

• Mad map to leave Britain in bits - GERMANY is plotting to wipe Britain off the map in their revived bid to create an EU superstate.

2 comentarii:

Riddickspunea...

[...] In the UK we already have regions but now here are sub regions and sub sub regions.

The division of this country has still further to go right down to the parish councils.

In the Brussels' plan London is region number UKI with 2 sub regions: an outer and an inner. And London will have five sub sub regions.

Ken Livingstone says he will abolish the 32 London boroughs 5 super boroughs, neatly fitting that Brussels plan.

There will be no City of London and there will be far reaching financial and planning repercussions.

Every county council will be abolished. Devon County Council is now a sub sub region of the EU, UKK43, pending its abolition.

And there will be no England.

We in the reunited Kingdom are going through huge changes, but what is happening elsewhere in the EU? Here are some examples:

France has real problems. President Mitterand in 1982 created 22 regions with limited powers. But President Chirac campaigned in 2002 on decentralisation assuring electors that the first article of the French constitution, France is ‘a single and indivisible republic’, was sacrosanct. In France this has not been presented as EU issue: it is simply a matter for France. If it succeeds the map of France will revert to the way it looked in mediaeval times.

Portugal voted ‘no’ to regions in a 1998 referendum. But the next year regional development agencies were imposed on the Portuguese: Unelected partnerships of local vested interests or stakeholders.

Poland had to change to join EU, applicant countries now have to. In 1998 its 49 provinces were abolished and 16 regions introduced.

The only ones not to change are the 16 German Lander

I have painted a dispiriting, disheartening and dire picture. Successive British Governments have sold us out.

All of us in this hall and many more besides are fighting back. So let me return to my introductory remarks. Faced with this attack we cannot negotiate, appease or reason. The only way is out.

© Lindsay Jenkins 2004
London, October 2004

http://www.lindsayjenkins.com/independence_ebbing_full.htm

iulie 10, 2013

Riddickspunea...

Scoaterea județului din conștiința colectivă și înlocuirea lui cu regiunea, nu numai că va readuce Romania mai aproape de un proiect de care conștiința colectivă este străină - "Romania, stat federal" (federația presupune regiuni cu diferențe culturale şi chiar etnice majore), dar va anihila unul dintre puținele repere administrative din conștiința statului la nivelul publicului.

http://www.rgnpress.ro/rgn_12/categorii/analize-interviuri/7594-radu-baltasiu-federalizarea-o-idee-sau-un-vector.html

Václav Klaus: "Aș dori să fiu foarte explicit prin a spune că nu am făcut Revoluția noastră de Catifea visând la altruismul european sau la transferurile financiare ale UE"

Prioritate de Dreapta

REZUMATUL  UNUI  EŞEC ISTORIC 

Europa de Est între stagnare în Vest și creștere rapidă în Est

Am fost invitat să vorbesc aici despre Europa de Est, dar trebuie să încep prin a anunța o mică problemă de definire. Ca unul care şi-a petrecut toată viața la Praga, în acest centru cu adevărat geografic al Europei, am o anumită reticență de a folosi termenul Europa de Est fără ca cel puțin să-mi exprim pe scurt îndoielile mele asupra lui.

Atunci când ne uităm la hartă, Praga este situată la vest de Viena și este mai aproape de Copenhaga sau de Bruxelles decât de Sarajevo sau Kiev. Eu, de exemplu, nu am vizitat niciodată Moldova sau Belarus, am fost doar o dată în Estonia și Ucraina, dar de sute de ori în țările aflate la vest de Dunăre și de Rin. Aș prefera, prin urmare, să fac o demarcaţie între Europa Centrală și cea de Est. Nu știu dacă ar trebui să spun NOI cei din Europa de Est sau EI cei din Europa de Est.

Experiența mea îmi spune că europenii din Vest ne consideră pe noi ca pe nişte "EI". Este din cauza geografiei sau a istoriei ? Dacă este istoria, este datorită istoriei în general, sau doar datorită istoriei recente, adică trecutului nostru comunist ? Nu este oare adjectivul "estic" atât de popular pentru că este un termen politicos și neutru, care este mai ușor de folosit decât un termen mai complicat, mult mai lung, parțial ideologic: "cele mai puţin dezvoltate economic state foste comuniste din Europa" ? Mi-e teamă că este așa.

În orice caz, noi, cei din țările din Europa Centrală și de Est ne-am pierdut aproape o jumătate de secol de viață normală și de dezvoltare socială și economică, într-un regim irațional, opresiv, nedemocratic, dacă nu chiar criminal, ineficient și neproductiv, dar în ciuda acestui fapt nu suntem diferiţi - mental, cultural, cu siguranţă nu ideologic (deoarece comunismul ne-a învățat foarte mult) - de cei din restul Europei. Unii dintre noi se simt vinovați de a fi trăit atât de multe decenii sub comunism. Unii sunt, prin urmare, mai puțin siguri pe sine și mai puțin încrezători în sine, dar noi toți suntem profund afectaţi să fim priviţi de sus de europenii din Vest, care au avut norocul că au putut evita o eră tragică și distructivă similară.

Nu ni s-a părut a fi bine aşa ceva, mai ales în primii ani de după căderea comunismului. În ciuda întregii retorici, deşi am primit o mulţime de sfaturi - sperăm - bine intenționate, dar neangajante și destul de generale, deşi am primit donaţii financiare minore și, prin urmare, practic irelevante, nu am fost ajutaţi semnificativ în niciun sens.

Dimpotrivă. Ni s-a blocat - printr-o utilizare foarte eficientă a metodelor mercantile atât vechi cât și noi - intrarea pe piețele din Europa de Vest pentru multe produse foarte importante pentru noi. Unii politicieni au vorbit despre dumping, dar nu au vrut să vadă că am avut salarii mai mici si costuri mai mici la acel moment. Am fost, de asemenea, obligați să introducem - foarte prematur - tot felul de standarde care nu sunt neutre din punct de vedere economic și care ar fi trebuit să fie introduse numai după atingerea anumit nivel de dezvoltare economică, nu înainte. Am făcut-o și acum vedem că am fost mai "catolici" decât mulți vest-europeni. La acel moment, firmele noastre - după schimbarea noastră radicală, cu adevărat revoluționară, fundamentală și profund sistemică, și după privatizarea pe scară largă și de masă - erau noi, fără experiență, subcapitalizate și slabe din punct de vedere financiar, și nu au fost capabile să concureze cu succes pe terțe piețe cu firmele din Europa de Vest. Ca rezultat, am pierdut aceste piețe foarte rapid.

Nu mă plâng. Aș dori să fiu foarte explicit prin a spune că nu am făcut Revoluția noastră de Catifea visând la altruismul european sau la transferurile financiare ale UE (à la Spania și Portugalia din deceniile anterioare). Tot ce am vrut a fost să fim liberi. La ce ne-am așteptat, cu toate acestea, a fost o înțelegere elementară a situației noastre unice de la acel moment. Am depolitizat radical, liberalizat, dereglementat și desubvenţionat economia noastră pentru că am fost suficient de conștienți de incompetența tragică a guvernelor de a regla sau înlocui piețele. Am experimentat-o mai mult decât suficient în perioada comunistă. Am dorit, prin urmare, să scăpăm complet de aceste practici. Nu am avut la dispoziţie suficient timp, cu toate acestea. Procesul nostru de transformare a fost oprit destul de repede de faptul că ne-am dorit să participăm la procesul de integrare europeană, și am fost obligați să rereglementăm, resocializăm și resubvenţionăm economia noastră, ca o precondiție pentru negocierile de aderare la UE. Acquis-ul comunitar a fost plin de măsuri anti-piață. Intrarea în UE a fost, prin urmare, în multe privințe, o binecuvântare mixtă pentru noi.

Suntem acum într-un stadiu diferit. Așa cum am încercat să indic prin alegerea titlului prezentării mele de astăzi, ne situăm între o stagnantă Europă de Vest (și Americă) și o Asie în creștere rapidă. Aceste adjective sunt corecte, contrastul lor a devenit tot mai vizibil și s-a adâncit şi mai mult în ultimii doi ani. Cei ca mine nu sunt surprinşi. Dezacordul nostru pe termen lung cu sistemul economic și social vest-european (cu "die soziale Marktwirtschaft"), pe de o parte, și cu logica de funcționare și cadrul instituțional al procesului de integrare europeană, pe de altă parte, este destul de puternic și de substanțial. Acest dezacord al nostru nu a apărut abia odată cu problemele actuale din zona euro. [1]

Aceste evoluții mai recente au adăugat o nouă dimensiune vechilor probleme europene. Consecințele dezastruoase ale zonei monetare construită în mod eronat sunt doar vârful aisbergului, doar o parte componentă a întregului concept foarte problematic al integrării europene bazată pe ideea de "Europă tot mai unită" și pe eliminarea rolului dominant jucat de către statele naționale. Criză actuală, evidentă, a proiectului european al monedei unice, a fost inevitabilă, și apariţia sa a fost evidentă pentru mulți dintre noi încă în urmă cu ani sau zeci de ani. O monedă nu poate funcționa într-un continent eterogen și neunit.

Așa cum am spus, aceasta este doar o parte din întregul concept al UE, dar o parte foarte deosebită și substanțială. Sunt de acord cu recenta declarație a lui Nigel Lawson, foarte citată, că "natura însăși a Uniunii Europene s-a schimbat fundamental după intrarea în funcţiune a Uniunii Monetare Europene și crearea zonei euro" (The Times, 13 mai 2013 ). UME, cu toate acestea, nu a apărut de nicăieri şi în mod neașteptat. Această schimbare fundamentală a fost plantată în Tratatul de la Maastricht cu mai mult de două decenii în urmă. [2]

Acum, câteva cuvinte despre Asia, care este adevăratul Est - mai estic decât Europa de Est. Creșterea economică rapidă din Asia (și din toate țările BRIC sau BRICS) este o surpriză doar pentru cei care sunt europocentrici convinşi și nu sunt în măsură să se uite la Asia cu ochii deschişi, non-aprioric. În discursul meu recent de la Russia Forum de la Moscova (din aprilie 2013) [3], am încercat să conturez principalele caracteristici ale țărilor BRIC. Unele dintre ele nu sunt atractive pentru majoritatea dintre noi, cu siguranță, nu pentru oamenii din Europa de Est. Cu toate acestea, unele dintre ele sunt relevante pentru discuția noastră de astăzi. Aceste țări sunt competitive

- din cauza costurilor mai mici cu forța de muncă;

- din cauza sistemelor lor de asistenţă socială mai puțin costisitoare, mai puțin rigide și mai puțin contraproductive;

- din cauza politicilor de mediu mai raționale (mai ales datorită abordării lor mai responsabile față de nonsensul evident al doctrinei încălzirii globale) [4];

- deoarece acestea se industrializează, nu se deindustrializează. Ele nu au devenit încă victime ale erorii autodistrugerii, atât de atractivă pentru europeni, ideea că motorul dezvoltării economice ar trebui să fie sectorul terțiar;

- pentru că ele au o forță de muncă care încă mai vrea să meargă înainte și este gata să muncească din greu. Aceste țări sunt departe de a fi economii de agrement;

- pentru că nu au atins încă vârsta prosperităţii (atât cât poate fi de relativ acest termen) și continuarea dezvoltării lor economice nu este încă blocată de diminuarea motivației de a munci.

Ele sunt, fără îndoială, administrate mai centralizat decât țările din Occident, fapt care subminează democrația și eficiența economică a piețelor libere, pe de o parte, dar face posibilă o gândire strategică, pe termen lung, și dezvoltarea pe scară largă a unor proiecte guvernamentale, pe de altă parte.

Aceasta nu a fost o încercare de a descrie comprehensibil piețele din Asia, și pe altele, emergente. Ele mai au multe alte caracteristici importante. Am folosit acest rezumat ca o sugestie pentru un mod implicit de a ne privi pe noi înșine în oglindă, fără ochelari roz. Este necesar pentru Europa, și chiar mai mult pentru Europa de Est. Ar trebui să ne uităm în oglindă mai des.

Există o mulțime de lucruri de făcut în țările din Europa de Est înainte de a ajunge la nivelul economic al Europei de Vest. Acest obiectiv, ca atare, este discutabil și disputabil. Trebuie să recunosc că nu sunt sigur că fiind blocaţi în UE, ar mai fi vreodată posibil. Anglia este o insulă, este mult mai bine aici.

Dar toate eforturile noastre și eventualele succese nu vor schimba Asia, Orientul. Dacă noi, în Europa, dorim să concurăm cu Estul sau să ținem pasul cu el, va trebui să schimbăm Occidentul, lucru care este posibil doar cu condiția ca Occidentul să vrea să fie salvat. Eu nu sunt sigur de asta. Abandonarea sistematică sau neglijarea treptată a valorilor pe care a fost construit Occidentul este dăunătoare. Zecile de ani petrecuți sub comunism ne-au făcut foarte sensibili la acest lucru. La momentul căderii comunismului, nu mă așteptam ca Lumea anului 2013 să aibă atât de multe aspecte care evocă amintiri din trecut.

Václav Klaus, discursul ţinut la conferinţa Le Cercle, Londra, Marea Britanie, 21 iunie 2013

[1] A se vedea cartea mea "Europa, sfărâmarea iluziilor", Bloomsbury Publishing, Londra, 2012

[2] A se vedea capitolele "Posun, který nastal v Maastrichu" ("Saltul care a avut loc la Maastricht") și "Finanční a ekonomická krize let 2008 – 2009 a její důsledky" ("Criza financiară și economică din 2008-2009 și consecințele sale "), în cartea mea "My, Evropa a svět" ("Noi, Europa, și lumea"), în limba cehă, Fragment, Praga, 2013

[3] A se vedea "Europe, Its Problems, and Russia in the 21st Century" ("Europa, problemele sale, și Rusia în secolul 21"), http://www.klaus.cz/clanky/3363

[4] A se vedea cartea mea "Planeta Albastră în lanțuri verzi. Ce este pe cale de dispariție: Clima sau Libertatea ?", Competitive Enterprise Institute, Washington, 2008

http://www.klaus.cz/clanky/3396
 

• Václav Klaus - texte traduse

• Plăteşte Germania pentru Europa de Sud ?

Esenţa eurobăsismului : trădarea

Prioritate de dreapta


Blogary deconspiră esenţa eurobăsismului:
"Dacă aș fi Băsescu, aș opta pentru ultima variantă, nu înainte de a negocia, separat, cu Ponta/PSD, Antonescu/PNL și cancelariile occidentale. Le-aș da legitimitate (prin acceptarea suspendării și bătăliei la referendum), acceptare internațională, iar lui Antonescu i-aș da președinția acum, că peste un an nu se mai știe dacă va avea ocazia. Le-aș cere un armistițiu de 3 ani pentru mine și oamenii mei și le-aș da liber la execuția tuturor acelora care m-ar putea deranja pe partea dreaptă și pe care useliștii îi așteaptă de ani de zile cu ștreangul pregătit. Toate acestea, mediate internațional. Noul președinte și USL se obligă să rămînă aliați ai Germaniei (care are nevoie disperată de aliați pentru a duce UE în direcția dorită de ea), iar Germania le dă în schimb legitimitate europeană."
‎#EuroBăse    #trădători ‎    #PontaBass    #krauts

Lista (parţială !) a europarlamentarilor antiamericani

Prioritate de Dreapta

Nu mă-ntind la poveşti - când îi iei partea lui Snowden, care trădează secrete de stat americane, nu poţi fi decât antiamerican. A ieşit la iveală o chestie similară din partea Franţei - doar nu credeţi că va fi vreo rezoluţie similară împotriva Franţei la parlamentul european ?!
PROPUNERE COMUNĂ DE REZOLUȚIE referitoare la programul de supraveghere al Agenției Naționale de Securitate a SUA, la organismele de supraveghere din diferitele state membre și la impactul acestora asupra vieții private a cetățenilor UE - textul integral (RO)
Lista de vot - pentru România, click pe All Member States, apoi pe Romania.

• VOTURI "PENTRU": 

- de la PDL/PPE: Elena Oana Antonescu, Sebastian Valentin Bodu, Elena Băsescu, Marian-Jean Marinescu, Iosif Matula, Rareş-Lucian Niculescu, Cristian Dan Preda, Theodor Dumitru Stolojan, 

- de la PnL/ALDE: Ramona Nicole Mănescu, Norica Nicolai, Renate Weber

- de la UDMR/PPE: Csaba Sogor, Laszlo Tokes

- de la independenţi: Dan Dumitru Zamfirescu (ex-PRM)

• VOTURI "CONTRA":

- de la independenţi: Adrian Severin (ex-PSD/S&D)

• ABŢINERI:

- de la PDL/PPE: Petru Constantin Luhan, Monica Luisa Macovei, Traian Ungureanu 

- de la PSD/S&D: Victor Boştinaru, Minodora Cliveti, Corina Creţu, George Sabin Cutaş, Vasilica Viorica Dăncilă, Ioan Enciu, Cătalin Sorin Ivan, Ioan Mircea Paşcu, Ciprian Claudiu Tănăsescu

•  NU AU VOTAT :

- de la UDMR/PPE: Iuliu Winkler 

- de la PSD/S&D: Daciana Octavia Sârbu, Silvia-Adriana Ţicău

- de la PnL/ALDE: Adina-Ioana Vălean

- de la independenţi: Corneliu Vadim Tudor (PRM)

Nu au fost absenţi.

De la PSD/S&D, nici măcar un singur vot pentru, majoritatea s-au abţinut (9), iar restul (2) nu au votat. Până şi Severin (independent, ex-PSD/S&D) a votat contra rezoluţiei. O pun pe seama faptului ca PSD este la guvernare şi a dat premierul. Abţinerile au fost împotriva directivei de vot ("pentru") a grupului S&D.

Nu trebuie să ne mirăm la PDL-işti/băsişti, cei care au votat "pentru" au făcut-o din obedienţă faţă de grupul PPE, total subordonat intereselor germane (Germania a protestat cel mai mult faţă de "supraveghere"). Abţinerile au fost împotriva directivei de vot ("pentru") a grupului PPE.

Grupul liberal ALDE este în mod tradiţional antiamerican, nevasta lui Căcărău n-a votat din motive evidente (la fel, cea a lui Ponta).

Lista este - evident - parţială, cunoscătorii îi ştiu prea bine pe cei "deghizaţi" la acest vot.

Lista de vot pe grupuri europarlamentare - de la conservatori (ECR), zero voturi "pentru". Stânga (S&D, ALDE, Greens/EFA, GUE-NGL) şi PPE au votat majoritar pentru, iar de la eurosceptici (EFD) doar 4 voturi "pentru".

(De)conspirarea Echipei Băsescu de la CCR

Prioritate de Dreapta

Trei judecători ai Curţii Constituţionale a României (Zegrean, Morar, Minea) au formulat şi semnat (pag. 31-46) o opinie separată la motivarea deciziei pe sesizarea la Legea referendumului, în care afirmă - foarte corect, de altfel - că reducerea cvorumului este neconstituţională şi că CCR nu se poate substitui Parlamentului, amânând aplicarea unei legi.
CCR a invocat... recomandările Comisiei de la Veneţia, de parcă ar fi norme de drept constituţional intern (amânarea cu un an a aplicării reducerii cvorumului). Chestiunea de bază este că s-a admis ca fiind constituţională reducerea cvorumului de validare, de la 50% la 30%, deşi în Constituţia României, la articolul 2 (Suveranitatea), se menţionează: "1. Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum. 2. Nici un grup și nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu". Se poate oare afirma că 30% exercită suveranitatea mai îndreptăţiţi decât 50% ? Evident, NU.
Băsescu are o majoritate de minim 5:4 dintre judecătorii de la CCR, putând ajunge şi la 6:3, dacă se asociază şi cel numit de UDMR. Dintre cei trei care au semnat opinia separată, pe doi i-a numit personal (pe Morar şi Zegrean, Minea fiind numit "de PDL", la parlament; eh, pe vremea când Boc era portavocea lui Băsescu la partid). El a declarat de mai multe ori că "este împotriva" reducerii pragului de validare la 30%, deşi se dăduse de gol ("ca să profit de pragul de 30%" - la referendumul-bis pe care îl va anunţa).
Dar Băsescu l-a mai numit pe unul dintre judecătorii de la CCR, pe Petre Lăzăroiu. Cum de nu apare şi el, ca al patrulea, la opinia separată ? S-a "defectat" ?
Nu prea cred. Pentru validarea referendumurilor, este necesară o majoritate de 2/3 (adică de 6 voturi din 9), cerută de legea de funcţionare a CCR. Clica PDUSL vrea să se valideze, ÎN ORICE CONDIŢII, referendumul de regionalizare (de "revizuire a Constituţiei"). Chiar prin falsificarea procentului de participare, ca în 2003. Iar Băsescu trebuie scos din cauză, ca să poată spune "pâi, eu nu (mai) am majoritate la CCR". Ca să-i prostească în continuare pe cei care-l mai pot crede. Lăzăroiu nu apare nici ca al treilea - făcând rocadă cu Minea - ca să nu devină evidentă falsa eschivă băsistă.

După aderarea la UE, România are o economie funcţională de piaţă sau o piaţă fără economie?

Prioritate de Dreapta



CLIPA.com :
Intrebarea de mai sus si-au pus-o numerosi analisti, care au si argumentat ca, dupa sase ani de apartenenta la UE, Romania are "o piata functionala din care lipseste tocmai economia”. Asta, in pofida celor de la UE, care, in mod demagogic pretindeau, la vremea respectiva, ca statutul de "economie de piata functionala” trebuie dobandit ca premisa a deschiderii portilor aderarii. Intr-un final, am aderat la UE. Ei, si? Cu ce ne-am ales? Cand totul a mers pe ideea: "Vreti aderarea, dati economia!”. Pai, ne-am ales doar cu "piata”. Faptul era previzibil, cata vreme, mai-marii decidenti ai Uniunii Europene considerasera cum trebuie sa se prezinte Romania la data aderarii si dupa: adica, deposedata de orice le-ar fi putut face vreo concurenta. Sa reamintim ca, de indata ce Romania, presata cu usa, a acceptat sa vanda Petrom si distributiile de energie – coloana vertebrala a unei economii –, a primit peste noapte calificativul ravnit. Ce a urmat? Ce am trait si stim cu totii: respectiv fara controlul asupra exploatarii petrolului si unei jumatati din cea a resurselor de gaze, fara controlul asupra intregii distributii de gaze, precum si in majoritate asupra distributiei de electricitate, fara controlul asupra sistemului bancar si sistemului de asigurari. Or, fara toate acestea – adica fara prezenta proprie in punctele nodale si sectoarele profitabile din economie – Romania devenea dintr-o data un fel de leguma, ce era aruncata in lupta cu leii din Uniunea Europeana. De pietele extinse – de peste jumatate de miliard de consumatori – au profitat nu Romania, ci campionii. Si cum Romania nu avea niciun campion, nici macar jucatori, cu ce ne-am ales? Cu piata, fara economie, Romania ajungand o periferie de tip bananier pentru centrul vesteuropean. O anexa careia, rapindu-i-se economia, a ramas functionala, dar numai ca piata! Dar, asta nu-i totul! Asupra romanilor s-a abatut si "beleaua” FMI. In niciunul din ultimii trei ani, cei de grava criza, FMI nu s-a dovedit a fi capabil ca, imprumutand tarile sarace, sa se multumeasca, ca orice bancher, cu certitudinea rambursarii banilor plus dobanda. Ci a fortat masuri economice aberante cand a fost vorba de exasperarea unei populatii deja la sau sub limita supravietuirii, sau impunand, mai cu seama in zona privatizarilor, interese de dincolo de granitele tarii. In timp ce alte state isi pastreaza proprietatea asupra unor mari companii strategice, FMI forteaza Guvernul roman, pe o piata slaba si cu bani putini, sa vanda repede Transgaz, CFR Marfa etc. Hidrolectrica isi va vinde si ea cele 163 de microhidrocentrale, iar preturile la energie – zice olandezul Erik de Vrijen, seful misiunii FMI – trebuie sa creasca, un profit normal e de 10%, dar unul de 19% i se pare corect. Evident, astea si multe altele, pe seama populatiei. Reactia autoritatii romane? Aceleasi gesturi de supunere. "Putem rupe Acordul cu FMI, dar nu am castiga nimic din asta”, spunea premierul Victor Ponta. Nu ne-a spus insa Ponta ce am castigat! Ba da: ne-a indatorat cu 20 de miliarde de euro, fara ca economia sa se miste sau consumul sa creasca!

Ducerea cu zăhărelul

Prioritate de Dreapta

Propaganda-lobby de demoralizare susţine că "vor creşte salariile din România în măsura în care va creşte şi productivitatea muncii", dar dacă aplici indicele salarial supraunitar (x4...x10) la munca normată, vei constata că ar trebui de fapt să fie nişte roboţi în fabricile din România, angajaţii umani fiind în imposibilitatea de a susţine acei indici.

"Păi atunci cu toate aceste elemente privind costurile de producţie şi veniturile realizate complet denaturate prin metode extrem de simple, cum putem să acceptăm această intoxicare voită asupra nivelului cică scăzut al productivităţii în România, indiferent de industrie, şi al românilor ca angajaţi, care are ca scop menţinerea unor salarii la limita subzistenţei pentru români şi accentuarea exodului de forţă de muncă ieftină şi super-calificată către economiile europene care „trebuie” să prospere, pentru că aşa s-a decis la Davos, Bruxelles sau, mai demult, în Malta?"

Ziarul Financiar: 

Despre productivitate şi intoxicare

Recent a fost dat publicităţii un nou raport al organismelor Uniunii Europene, care aşază din nou România şi fraţii noştri de suferinţă de la sud de Dunăre, Bulgaria, pe ultimele locuri din UE, de data aceasta în ceea ce priveşte productivitatea economiei şi a angajaţilor români.
Ca sa intrăm cu avânt în subiect, productivitatea în general este dată de utilizarea cât mai bună a resurselor economice de care dispui, adică să produci cât mai ieftin şi să vinzi cât mai scump. Dacă ai produce un cui, de exemplu, gratis, şi l-ai vinde cu 1 leu, ai avea productivitate economică infinită.
Cazul ideal, evident, în practică fiind imposibil de atins, pentru că trebuie să acoperi costurile materiei prime, echipamentelor de producţie, energia, costurile cu spaţiul de producţie, impozite şi taxe şi, mai ales, că despre asta este vorba în acest material, cu forţa de muncă.
De aici pornind, există şi noţiunea de productivitate a forţei de muncă, adică, de exemplu, ce valoare economică produce pentru o firmă fiecare angajat, fie ca este el director, sau simplu muncitor în producţie, pe o linie de montaj.

Pentru că în România, cei care dau media productivităţii nu sunt directorii, nici măcar consultanţii financiari sau bancherii, ca in Luxembourg, de exemplu, ci sunt simplii angajaţi de pe liniile de montaj, asta ca să excludem din start sectorul bugetarilor, pentru că Statul rămâne în continuare de la distanţă cel mai mare angajator din economie, dar acolo discuţia despre productivitate este mai abstractă şi depinde, în opinia mea şi de alţi factori, nu numai cei pur economici.
Revenind la valoarea economică pe care un muncitor de pe o linie de montaj al unui producător de componente in industria auto, sau un casier de la Carreffour din România o aduce unei companii, trebuie să spun că în opinia oficialilor UE, opinie acceptată fără rezerve şi de Preşedintele Traian Băsescu, România stă foarte prost.
Asta ar fi cumva ca o justificare a salariilor extrem de mici care se plătesc angajaţilor români, salarii-indicator în economie, care afectează prin multiplu de mărime, întreaga sferă a salariilor in România, pentru că ordinul de mărime se păstrează şi în sfere mai înalte.
Păi dacă un casier la Carreffour România căştigă de 11 ori mai puţin decât unul din Franţa, lucrând la acelaşi angajator, pe acelaşi post, devine normal ca şi un bancher într-o sucursală din România să câştige tot cam de 10-11 ori mai puţin decât unul dintr-o sucursală din Franţa sau Germania, care face aceeaşi muncă, lucrează cu aceeaşi tehnologie, vinde aceleaşi produse, tratează acelaşi număr de clienţi pe lună, generează chiar poate o cifră de afaceri mai mică decât colegul lui din România. Aici sunt convins că nu mă hazardez deloc, pentru că cine a fost in Franţa ştie că nu a stat niciodată la o coadă la casă la Carreffour mai lungă decât în magazinele din Bucureşti, ca urmare cred cu tărie că vânzările pe tură pe casier în Carreffour sunt mai mari valoric decât în Franţa, deşi salariul e mai mic de 11 ori. Cum e cu teoria productivităţii aici?
În modul de calcul al productivităţii pe angajat în România, mai ales că preponderent la ora actuală în economie, aşa cum reiese şi din analiza PIB, o majoritate covârşitoare a creării de valoare economică este realizată de companii cu acţionariat străin, calculul productivităţii angajaţilor români, în opinia mea, „suferă, suferă rău”.
O să încerc să vă arăt care sunt o parte din mecanismele prin care ni se „vinde” de ceva timp această intoxicare, că românii muncesc „mult dar prost”, adică nu suntem productivi în comparaţie cu nemţii, francezii care muncesc 3 ore pe zi, dar cu avânt, sau mai aproape cu cehii, polonezii sau ungurii, care lucrând în aceaşi industrii au salarii de 3-6 ori mai mari ca noi.
Să luăm cazul unui producător de componente auto, sucursală a unui jucător lider de industrie, care are o linie de asamblare, de exemplu, la Balş. Pentru stabilirea productivităţii în general trebuie comparate costurile de producţie, cu veniturile generate de vânzarea producţiei. Am să vă arăt cum se pot denatura semnificativ ambele elemente, deci şi rezultatul.
În structura costurilor pe produs putem să delimităm o serie de elemente: costuri investiţionale pentru echipamente, sediu, dotări, IT, teren (unele din ele si sub formă de chirie), apoi vin costurile variabile cu energia, materiile prime, logistică şi, desigur, forţa de muncă. La care se mai adaugă şi costul finanţării, care, desigur, pentru România este mai mare, indiferent că vrei să cumperi o maşină sau că vrei să pui pe picioare o fabrică.
Fiecare din aceste elemente are o pondere în costul produsului final.
Dacă această companie vrea să iasă cât mai puţin profitabilă în România şi să exporte cât mai mult profit către alte entităţi, pentru a plăti impozite minime aici, şi deci şi salarii minime (pentru că dacă plăteşti salarii mari, plăteşti şi impozite mari), are la îndemână o serie de mijloace.
Să începem cu finanţarea: cel mai simplu este să acceseze un credit de la firma mamă, la care să plătească o dobândă cât mai mare, dobândă agreată intern în concern.
Continuăm cu materiile prime: materiile prime care ajung pe liniile de montaj sunt de cele mai multe ori importate, tot de la o sucursală a firmei mamă, de cele mai multe ori exact din ţările alea cu productivitate superioară (Cehia, Polonia, Ungaria), evident la un preţ fixat intern, ca să „dea bine în contabilitate”.
Tot la capitolul preţuri de transfer, această practică a umflării la limita profitabilităţii a preţurilor de transfer pentru sucursalele din România, în ceea ce priveşte importul de produse finite sau materii prime de la firmele mamă, toate corporaţiile o practică, optimizare fiscala se cheama si a inceput sa ii supere chiar si pe cei mari, vezi cazul Marii Britaniei si al Frantei.
Un alt element care influenţează productivitatea angajaţilor este tehnologia utilizată în producţie, păi una este să produci ca Audi în Ingolstadt cu roboţi şi automatizat aproape integral, sau ca Dacia la Mioveni, care de abia anul trecut a luat un robot pentru tratarea anti-coroziune, după ce zeci de ani aceasta operaţiune s-a făcut manual, cu operatori. Desigur asta îţi asigură o investiţie iniţială extrem de scăzută, care înseamnă profit mai mult, dar normal că numărul de maşini produse per angajat este mai mic decât la Audi, cel puţin teoretic.
Şi chiar şi în acest caz, cu stupoare am constatat acum ceva timp că în uzina Dacia de la Mioveni se produc mai multe maşini per angajat decât într-o uzină „fanion” Audi, din Ingolstandt, unde se produc aprox. 600.000 de maşini pe an, A3, A4, Q5, A6 şi A8, cu 33.000 de angajaţi şi automatizare de cel mai înalt nivel. La Dacia Mioveni se produc peste 300.000 de maşini anual, cu mai puţin de 9.000 de angajaţi alocaţi pentru producţia de vehicule.
Cât priveşte venitul economic, cifra de afaceri din vânzarea produselor finite, în multe din cazuri şi aici au loc denaturări pe aceeşi metodă: produsele nu se vând direct din fabrică distribuitorilor independenţi sau clienţilor finali, la preţul pieţei, ci sunt vândute la preţuri de transfer impuse de firma mamă, unor alte sucursale, care apoi le revând cu adaosuri care generează productivitate ridicată în statisticile UE, angajaţilor de acolo. Pentru emiterea de hârtii şi facturi.
În această ordine de idei, companiile cu acţionariat străin decid în proporţie de 99% nivelul costurilor şi veniturilor pe care le realizează sucursalele lor din România, nu piaţa însăşi. Deci şi cifra de afaceri declarată pe angajat sau pe companie este, ca urmare, mai mică, ca urmare şi productivitatea „economiei româneşti” şi a românilor este codaşa UE….
Păi atunci cu toate aceste elemente privind costurile de producţie şi veniturile realizate complet denaturate prin metode extrem de simple, cum putem să acceptăm această intoxicare voită asupra nivelului cică scăzut al productivităţii în România, indiferent de industrie, şi al românilor ca angajaţi, care are ca scop menţinerea unor salarii la limita subzistenţei pentru români şi accentuarea exodului de forţă de muncă ieftină şi super-calificată către economiile europene care „trebuie” să prospere, pentru că aşa s-a decis la Davos, Bruxelles sau, mai demult, în Malta?
Sigur, probabil că opţiunile pentru România, ne place sau nu, sunt extrem de puţine, dată fiind politica concertată a factorilor decindenţi ce se întâlnesc în celebre staţiuni, şi printre aceste opţiuni probabil că ar putea fi, în opinia mea, cea mai extremă, utilizată cu succes şi la începuturile istoriei moderne a României….

Un comentariu:

Riddickspunea...

Am lăsat formarea preţurilor (inclusiv cel al muncii) pe seama "pieţei" - nicăieri în lume nu există aşa ceva 100%. Piaţa ajustează, dar guvernele planifică în interes naţional. Sau, nu !

Începe criza sectorului privat (I)

Prioritate de Dreapta

Admiţând însă că în general sectorul privat este mai bun decât cel de stat, atunci ce l-a împiedicat să nu fie un succes şi în România?! Simplu: în România sectorul privat nu s-a dezvoltat organic, în mod natural în timp şi spaţiu, ci a fost băgat pe gât prin decizie politică şi înşurubat în economie prin furt pe seama sectorului de stat, sub paravanul diversiunii că acesta din urmă este cel mai prost manager. N-avea cum în aceste condiţii să se nască şi să crească performant şi competitiv. 

Ilie Şerbănescu :

Începe criza sectorului privat (I)

Adevărata criză din România abia de acum încolo va începe. Nu neapărat mâine sau săptămâna viitoare, poate nici măcar în trimestrul următor, dar declanşarea acestei crize este inevitabilă. Si va fi una de durată, căci – stupoare! – nu va veni nici de la nefericitul buget public şi nici de la etern incriminatul sector economic de stat, ci de la sectorul privat.

Aoleo! Blasfemie! Tocmai mântuitorul sector privat este pus în discuţie! Da, şi fără ezitări! Sectorul privat l-a înlocuit, cu o viteză ameţitoare la scară istorică , pe cel de stat, atotstăpânitor în urmă cu numai două decenii. Înlocuirea s-a făcut nu atât prin verdictul forţelor pieţei, ci mai mult prin decizie politică, pe baza prezumţiei că sectorul privat este mai bun decât sectorul de stat. Prezumţie în principiu corectă şi chiar verificată practic pe multe meridiane ale lumii. Neprobată însă în România! Un transfer halucinant de la stat la privat a avut loc în 20 de ani printr-o violenţă neîntâlnită. Sectorul economic de stat s-a subţiat până la o contribuţie de numai 7% din PIB. Minunatul şi performantul sector privat face acum legea. Cu toate acestea, România a rămas tot subdezvoltată, tot în coada Europei în orice clasament şi cu productivitatea muncii tot în zona retrogradării.  A pierdut peste 4 din 8 milioane locuri de muncă, iar săracii ei hălăduiesc cu milioanele în bejenie naţională.

Admiţând însă că în general sectorul privat este mai bun decât cel de stat, atunci ce l-a împiedicat să nu fie un succes şi în România?! Simplu: în România sectorul privat nu s-a dezvoltat organic, în mod natural în timp şi spaţiu, ci a fost băgat pe gât prin decizie politică şi înşurubat în economie prin furt pe seama sectorului de stat, sub paravanul diversiunii că acesta din urmă este cel mai prost manager. N-avea cum în aceste condiţii să se nască şi să crească performant şi competitiv. După două decenii de devalizare de către privaţi (persoane juridice şi persoane fizice) activele statului sunt însă de acum pe sfârşite. Ca atare, privaţii vor trebui să conteze de aici încolo pe o devalizare mai slabă a activelor statului şi nu pentru că statul român s-ar fi trezit cumva, ci pentru că aceste active vor fi mai puţine şi mai subţiri. Mai pe scurt, sectorul privat va trebui mereu mai mult de acum încolo să se descurce singur, adică altfel decât până acum când toate problemele sale de fond au fost rezolvate pe seama statului, prin transferuri directe oficiale de active (aşa-zisele privatizări), prin transferuri directe neoficiale care reprezintă probabil cea mai mare parte (vânzări subfacturate către privaţi şi achiziţii suprafacturate de la privaţi), prin transferuri indirecte (evaziune fiscală). Sectorul privat, autohton şi străin, va trebui să se acomodeze la noua situaţie în care va lipsi supapa apelului practic gratuit la resursele statului. Acomodarea, care presupune schimbări structurale, manageriale, strategice şi tactice, va dura probabil 10-20 de ani şi va genera o criză profundă.